Tag: <span>timp</span>

Soarele torid al dimineții mă izbește în plină față. O lumină puternică și un val de căldură ce pare menit special pentru mine îmi invadează camera. M-am trezit. Buimac, încă pășind legănat pe linia fină dintre viață și visare, reușesc să fac pași până la cafetiera în care zace cafeaua de ieri, amară cu o aromă specifică de învechit. Încep să mă dezmeticesc, simt moleculele de cofeină cum difuzează prin toți porii, îmi invadează simțurile și mă trezesc cu un fior neașteptat. O nouă zi se așterne înaintea-mi.

Gânduri de acum

Trecut, prezent, viitor… Cele trei instanțe la care ne raportăm existența, trei ipostaze ale ființei noastre în raport cu atât de neînțelesul concept al timpului. Viața noastră se desfășoară de-a lungul unei plăpânde linii pe care singuri ne-o trasăm pe ființa noastră cu creionul propriilor noastre fapte. Noi suntem artizanii propriei concepții asupra idealului.

Gânduri de acum

Stau singur și mă întreb când au zburat anii, când s-au scurs primăverile printre crăpăturile din cadranul ceasului, unde am fost și unde am ajuns. Filă după filă, calendarul din perete s-a subțiat fiind înlocuit cu unul nou ca o perpetuă, ciclică măsură a puterii timpului de a săpa în stânca vieților noastre. Cinci ani de zile s-au dus și nu știu unde, pe ce, pentru ce. Ce am făcut, de ce nu am plecat, de ce sunt tot aici, înscris într-un cerc vicios al dorinței arzânde de a renunța care mi-a măcinat puțin câte puțin voința și elanul de a perpetua o minciună până la punctul în care simt că nu mai am puterea să mai suport, să mai înghit, să tolerez a fi ceea ce nu îmi doresc doar de dragul de a nu pierde timpul risipit.

Gânduri de acum

24

Pe perete ceasul stă neclintit, limbile sale singurul mesager al trecerii timpului. Tic-tac în surdină, secundele se scurg precum picăturile de laudanum dintr-o sticlă aproape terminată. Mereu circular, mereu întorcându-se de unde a plecat pentru un nou început, altundeva, pentru altcineva, repetitiv, dar niciodată monoton, tic-tac ceasul cântă tactul cadențat al vieții. Secunde devin minute, devin ore, devin zile, devin luni și ani și secole pe nesimțite, timpul merge veșnic înainte pe o autostradă cu sens unic.

Gânduri de acum

Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beția inconștientă a anilor de liceu și am pășit într-o nouă etapă a vieții mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică și priveam înainte cu speranță la patru ani de studenție în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poți trăi în aceștia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinație sâmburele de adevăr al legendelor studențești. Dar cum nu chiar tot în viață este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii și am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor și frustrărilor mele de patru ani.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viață, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porțile destinului că ai ales să călătorești spre orizonturi către care nu ești foarte sigur că vrei să aspiri. Mulți oameni, odată trecuți de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăți pierd curajul de a mai privi înapoi și de a-și mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce și a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să privești problema în profunzimea sa: dorința de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea față de alegerea făcută și orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puțin mărunte care să umple cel puțin în aparență golul lăsat de dezamăgirea reprimată.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

Din vadul nopții se naște o nouă zi, precum dintre petale verzi, necoapte se naște o nouă floare. Mai mare, mai frumoasă, de fiecare dată fascinantă, dar mereu atât de mută, o simplă expresie a frumosului fără simțire. Astfel, soarele se înființează timid pentru a dirija încă odată conduita unei noi rutine diurne.

Tic-tac, ceasul își scurge secundele în dâre de sânge pe pereți plini de igrasie. Tic-tac își mișcă limbile agale, străpungând cu fiecare mișcare inima ce i se supune neputincioasă ca un pumnal ce se înfige și începe încet a se roti. Mă aflu prins între ciocan și nicovală, între o durere ucigătoare și neputința de a închide ochii și a muri. Sunt prizonier în spatele unor gratii groase de oțel pe care le apuc cu mâinile, încerc să le îndoi, să îmi fac loc printre ele, să scap către tărâmul verde-luminos al certitudinii.

Groapa imundă

Printre case, printre lumini, pe lână panouri, pe sub balcoane cu jardiniere înflorite, peste treceri de pietoni, sfidând semafoarele zboară tramvaiul ca un misterios călător. Mereu pe același drum, mereu privind aceleași împrejurări, se târăște și se clatină plictisit, sictirit de monotonia unei existențe întru un singur scop. Un simplu utilitar, o creație umană cu un țel clar definit și orizonturi limitate se târăște ca un vierme străbătând aceleași crestături ale aceleiași seculare scoarțe de copac, mereu căutând un orizont nou, dar veșnic incapabil de a-și depăși condiția, veșnic împovărat de aceeași frustrare a limitării impuse de natura existenței sale microcosmice. Întinzându-și captatoarele precum brațele unui acrobat atârnându-se de două sârme, singurul lui sprijin si sursă de energie, pășind cu roți ruginite pe aceleași șine, parcă cu fiecare an mai afundate în asfaltul încins, pornește la drumul unei noi zile tramvaiul…

Groapa imundă

Drumul este lung și fără destinație. Priviri se întâlnesc și se despart în fracțiuni de secundă. Unele insistă să zăbovească prelung, într-o holbare odioasă, altele se furișează subtil pe sub haine, pe sub piele, către suflet. Merg pe stradă. Am lăsat metroul în urmă să-și ducă mai departe și să-și înmulțească povara spirituală de care nici nu este conștient.

Pasager

Și m-am născut… Și ce? Încă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcărește acest univers decadent ce se numește umanitate. Încă un nas să miroasă descompunerea morală și sufletească a societății înconjurătoare și a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. Încă o pereche de urechi să asculte marșul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. Încă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci și nepăsătoare, să își urle revolta împotriva direcției în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. Încă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. Încă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomerație grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie și își dă coate să aibă un loc cât mai în față la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Și astfel pornesc la drum cu toate simțurile înăbușite de presimțirea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.

Groapa imundă