Tag: timp

Soarele torid al dimineţii mă izbeşte în plină faţă. O lumină puternică şi un val de căldură ce pare menit special pentru mine îmi invadează camera. M-am trezit. Buimac, încă păşind legănat pe linia fină dintre viaţă şi visare, reuşesc să fac paşi până la cafetiera în care zace cafeaua de ieri, amară cu o aromă specifică de învechit. Încep să mă dezmeticesc, simt moleculele de cofeină cum difuzează prin toţi porii, îmi invadează simţurile şi mă trezesc cu un fior neaşteptat. O nouă zi se aşterne înaintea-mi.

Gânduri de acum

Trecut, prezent, viitor… Cele trei instanţe la care ne raportăm existenţa, trei ipostaze ale fiinţei noastre în raport cu atât de neînţelesul concept al timpului. Viaţa noastră se desfăşoară de-a lungul unei plăpânde linii pe care singuri ne-o trasăm pe fiinţa noastră cu creionul propriilor noastre fapte. Noi suntem artizanii propriei concepţii asupra idealului.

Gânduri de acum

Stau singur şi mă întreb când au zburat anii, când s-au scurs primăverile printre crăpăturile din cadranul ceasului, unde am fost şi unde am ajuns. Filă după filă, calendarul din perete s-a subţiat fiind înlocuit cu unul nou ca o perpetuă, ciclică măsură a puterii timpului de a săpa în stânca vieţilor noastre. Cinci ani de zile s-au dus şi nu ştiu unde, pe ce, pentru ce. Ce am făcut, de ce nu am plecat, de ce sunt tot aici, înscris într-un cerc vicios al dorinţei arzânde de a renunţa care mi-a măcinat puţin câte puţin voinţa şi elanul de a perpetua o minciună până la punctul în care simt că nu mai am puterea să mai suport, să mai înghit, să tolerez a fi ceea ce nu îmi doresc doar de dragul de a nu pierde timpul risipit.

Gânduri de acum

24

Pe perete ceasul stă neclintit, limbile sale singurul mesager al trecerii timpului. Tic-tac în surdină, secundele se scurg precum picăturile de laudanum dintr-o sticlă aproape terminată. Mereu circular, mereu întorcându-se de unde a plecat pentru un nou început, altundeva, pentru altcineva, repetitiv, dar niciodată monoton, tic-tac ceasul cântă tactul cadenţat al vieţii. Secunde devin minute, devin ore, devin zile, devin luni şi ani şi secole pe nesimţite, timpul merge veşnic înainte pe o autostradă cu sens unic.

Gânduri de acum

Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beţia inconştientă a anilor de liceu şi am păşit într-o nouă etapă a vieţii mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică şi priveam înainte cu speranţă la patru ani de studenţie în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poţi trăi în aceştia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinaţie sâmburele de adevăr al legendelor studenţeşti. Dar cum nu chiar tot în viaţă este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii şi am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor şi frustrărilor mele de patru ani.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viaţă, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porţile destinului că ai ales să călătoreşti spre orizonturi către care nu eşti foarte sigur că vrei să aspiri. Mulţi oameni, odată trecuţi de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăţi pierd curajul de a mai privi înapoi şi de a-şi mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce şi a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să priveşti problema în profunzimea sa: dorinţa de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea faţă de alegerea făcută şi orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puţin mărunte care să umple cel puţin în aparenţă golul lăsat de dezamăgirea reprimată.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

Din vadul nopţii se naşte o nouă zi, precum dintre petale verzi, necoapte se naşte o nouă floare. Mai mare, mai frumoasă, de fiecare dată fascinantă, dar mereu atât de mută, o simplă expresie a frumosului fără simţire. Astfel, soarele se înfiinţează timid pentru a dirija încă odată conduita unei noi rutine diurne.

Tic-tac, ceasul îşi scurge secundele în dâre de sânge pe pereţi plini de igrasie. Tic-tac îşi mişcă limbile agale, străpungând cu fiecare mişcare inima ce i se supune neputincioasă ca un pumnal ce se înfige şi începe încet a se roti. Mă aflu prins între ciocan şi nicovală, între o durere ucigătoare şi neputinţa de a închide ochii şi a muri. Sunt prizonier în spatele unor gratii groase de oţel pe care le apuc cu mâinile, încerc să le îndoi, să îmi fac loc printre ele, să scap către tărâmul verde-luminos al certitudinii.

Groapa imundă

Printre case, printre lumini, pe lână panouri, pe sub balcoane cu jardiniere înflorite, peste treceri de pietoni, sfidând semafoarele zboară tramvaiul ca un misterios călător. Mereu pe acelaşi drum, mereu privind aceleaşi împrejurări, se târăşte şi se clatină plictisit, sictirit de monotonia unei existenţe întru un singur scop. Un simplu utilitar, o creaţie umană cu un ţel clar definit şi orizonturi limitate se târăşte ca un vierme străbătând aceleaşi crestături ale aceleiaşi seculare scoarţe de copac, mereu căutând un orizont nou, dar veşnic incapabil de a-şi depăşi condiţia, veşnic împovărat de aceeaşi frustrare a limitării impuse de natura existenţei sale microcosmice. Întinzându-şi captatoarele precum braţele unui acrobat atârnându-se de două sârme, singurul lui sprijin si sursă de energie, păşind cu roţi ruginite pe aceleaşi şine, parcă cu fiecare an mai afundate în asfaltul încins, porneşte la drumul unei noi zile tramvaiul…

Groapa imundă

Drumul este lung şi fără destinaţie. Priviri se întâlnesc şi se despart în fracţiuni de secundă. Unele insistă să zăbovească prelung, într-o holbare odioasă, altele se furişează subtil pe sub haine, pe sub piele, către suflet. Merg pe stradă. Am lăsat metroul în urmă să-şi ducă mai departe şi să-şi înmulţească povara spirituală de care nici nu este conştient.

Pasager

Şi m-am născut… Şi ce? Încă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcăreşte acest univers decadent ce se numeşte umanitate. Încă un nas să miroasă descompunerea morală şi sufletească a societăţii înconjurătoare şi a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. Încă o pereche de urechi să asculte marşul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. Încă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci şi nepăsătoare, să îşi urle revolta împotriva direcţiei în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. Încă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. Încă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomeraţie grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie şi îşi dă coate să aibă un loc cât mai în faţă la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Şi astfel pornesc la drum cu toate simţurile înăbuşite de presimţirea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.

Groapa imundă