Category: Groapa imundă

I

O stradă scurtă şi îngustă vegheată de balcoane strâmbe în afara cărora atârnă rufele îngălbenite de uzură. Şi stropii apei de lighean, proaspăt îmbibată cu murdăria hainelor pe care tocmai le-a spălat, se scurg pe asfaltul neregulat, bătut de vânturile şi zăpezile anilor ce au trecut. Perdele întunecate împiedică ochii intruzivi de a pătrunde misterul sălaşurilor ce se ascund în clădirile roase de uitare. O uşă ferecată, cu un vizor străbătut de gratii veghează acest mic colţişor de istorie, în care timpul pare să fi stat în loc.

Groapa imundă

Mă simt ameţit… Mai mult, simt că plutesc pe norişori pufoşi. Sunetele din jurul meu au o rezonanţă familiară, le aud, le recunosc, dar în acelaşi timp îmi par atât de străine. Sunt sclav la Demonul Alcool, din nou… Din nou îmi simt minţile zburând către alte orizonturi… La ce mă gândesc eu când mă cuprinde aburul subtil al alcoolului?

Groapa imundă

Plutesc pe un nor al meu ce se lasă purtat de vânt pe aripi de mister, peste case, peste şesuri. Printre munţi plini de zăpadă zbor într-un lent monoton si calm, văd florile de colţ singure pe stânci aplecându-se peste văi şi hăuri dorindu-şi ţi ele să fie acolo jos cu celelalte flori, văd floarea soarelui întorcându-şi privirea după raze calde de lumină ce străpund azurul unei noi dimineţi de vară. Văd cum bruma se formează în jurul meu, văd fulgii de zăpadă care stau zgribuliţi în castelul lor de gheaţă şi nu mai vor să cadă, văd ploile sub mine şi aplec mâna să sorb din primele lacrimi ale norilor.

Groapa imundă

Încă un an se chinuie să treacă în amintire şi iarăşi ne trezim la început de iarnă, în faţa unui alt Crăciun, a unui alt sezon de colinde, veselie, feţe zâmbitoare, lumini, cadouri şi familii fericite. Mă simt dezgustat… Am uitat complet ce înseamnă de fapt această sărbătoare, ne-am lăsat pradă fluxului comercial care ne împinge la noi şi noi achiziţii de sezon. Cadouri în stânga şi în dreapta şi, mai ales, cadouri pentru noi înşine, că doar este sezonul primelor de sărbători şi a celui ce-al treisprezecelea salariu.

Groapa imundă

III. Nepăsare

Din principiu, întotdeauna am vrut să cred că sunt un om căruia îi pasă. Întotdeauna am pus ceea ce simt alţii înaintea a ceea ce am simţit eu, nevoile celor de lângă mine înaintea alor mele. Am renunţat tacit la multe lucruri, doar la un simplu dicton al creierului meu ce îmi spune că aş putea răni sentimentele cuiva la care ţin. Şi a treia oară viaţa mi-a demonstrat că sunt un egoist fără pereche, sau cel puţin asta lasă acţiunile mele să se vadă.

Trilogia erorii

II. Prietenie

Sunt, sau îmi place să cred că sunt, un om care pune prietenia deasupra oricărui alt ideal. Îmi place să cred că pentru mine prietenii sunt cea mai mare avuţie pe care o poate avea cineva, pentru că privirea nimănui nu se poate compara cu privirea empatică a unui prieten care îţi înţelege suferinţa şi este alături de tine, pentru că atingerea nimănui nu se compară cu strângerea de mână sau îmbrăţişarea pe care ţi-o oferă un prieten atunci când ai nevoie. Îmi place să cred că am un sistem de valori foarte bine definit în această problemă, dar iarăşi viaţa vine să îmi demonstreze contrariul.

Trilogia erorii

Cuvânt înainte

Câte greşeli poate face un om până să-şi dea seama că viaţa lui nu merge în direcţia care ar trebui? Câte inimi trebuie să sfarme şi peste câte cadavre trebuie să calce pentru a-şi găsi liniştea interioară, pentru a se descoperi pe sine doar pentru a-şi da seama că nu este omul care credea că este? Viaţa este un amalgam complex de factori care se interpun traseului nostru drept prin ea, obligându-ne să cotim de mai multe ori pentru a putea ajunge la destinaţie. Este de datoria noastră să decidem prin ce parte vom ocoli obstacolele… Vom alege calea mai scurtă, dar mai murdară, sau poteca de piatră şi drumul mai lung?

Trilogia erorii

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveştii lor ce se desfăşoară tacit în minţile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaştem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă şi nici nu ne cunoaştem. Amintiri rămase în subconştient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaţa şi experienţa altora. Timpul trece peste praful micilor relaţii copilăreşti, îşi pune piciorul în el, se joacă, şterge dâra ce-am lăsat-o şi trece mai departe fără a privi înapoi.

Pe uliţe de poveste

Din vadul nopţii se naşte o nouă zi, precum dintre petale verzi, necoapte se naşte o nouă floare. Mai mare, mai frumoasă, de fiecare dată fascinantă, dar mereu atât de mută, o simplă expresie a frumosului fără simţire. Astfel, soarele se înfiinţează timid pentru a dirija încă odată conduita unei noi rutine diurne.

Tic-tac, ceasul îşi scurge secundele în dâre de sânge pe pereţi plini de igrasie. Tic-tac îşi mişcă limbile agale, străpungând cu fiecare mişcare inima ce i se supune neputincioasă ca un pumnal ce se înfige şi începe încet a se roti. Mă aflu prins între ciocan şi nicovală, între o durere ucigătoare şi neputinţa de a închide ochii şi a muri. Sunt prizonier în spatele unor gratii groase de oţel pe care le apuc cu mâinile, încerc să le îndoi, să îmi fac loc printre ele, să scap către tărâmul verde-luminos al certitudinii.

Groapa imundă

Pur şi simplu… nu am somn. Stau în faţa unui monitor şi privesc orele cum se scurg. Mă uit pierdut la un sitcom banal, distractiv, dar cu nimic ieşit din comun. Aceleaşi şi aceleaşi poante tipic-americane, răsuflate şi acelaşi aer de prietenie eternă a unor oameni care împart acelaşi apartament mai mult de 90% din timp. Dar dincolo de toate astea, atenţia îmi este uşor absorbită de alte lucruri.

Groapa imundă