Category: <span>Groapa imundă</span>

I

O stradă scurtă și îngustă vegheată de balcoane strâmbe în afara cărora atârnă rufele îngălbenite de uzură. Și stropii apei de lighean, proaspăt îmbibată cu murdăria hainelor pe care tocmai le-a spălat, se scurg pe asfaltul neregulat, bătut de vânturile și zăpezile anilor ce au trecut. Perdele întunecate împiedică ochii intruzivi de a pătrunde misterul sălașurilor ce se ascund în clădirile roase de uitare. O ușă ferecată, cu un vizor străbătut de gratii veghează acest mic colțișor de istorie, în care timpul pare să fi stat în loc.

Groapa imundă

Mă simt amețit… Mai mult, simt că plutesc pe norișori pufoși. Sunetele din jurul meu au o rezonanță familiară, le aud, le recunosc, dar în același timp îmi par atât de străine. Sunt sclav la Demonul Alcool, din nou… Din nou îmi simt mințile zburând către alte orizonturi… La ce mă gândesc eu când mă cuprinde aburul subtil al alcoolului?

Groapa imundă

Plutesc pe un nor al meu ce se lasă purtat de vânt pe aripi de mister, peste case, peste șesuri. Printre munți plini de zăpadă zbor într-un lent monoton si calm, văd florile de colț singure pe stânci aplecându-se peste văi și hăuri dorindu-și ți ele să fie acolo jos cu celelalte flori, văd floarea soarelui întorcându-și privirea după raze calde de lumină ce străpund azurul unei noi dimineți de vară. Văd cum bruma se formează în jurul meu, văd fulgii de zăpadă care stau zgribuliți în castelul lor de gheață și nu mai vor să cadă, văd ploile sub mine și aplec mâna să sorb din primele lacrimi ale norilor.

Groapa imundă

Încă un an se chinuie să treacă în amintire și iarăși ne trezim la început de iarnă, în fața unui alt Crăciun, a unui alt sezon de colinde, veselie, fețe zâmbitoare, lumini, cadouri și familii fericite. Mă simt dezgustat… Am uitat complet ce înseamnă de fapt această sărbătoare, ne-am lăsat pradă fluxului comercial care ne împinge la noi și noi achiziții de sezon. Cadouri în stânga și în dreapta și, mai ales, cadouri pentru noi înșine, că doar este sezonul primelor de sărbători și a celui ce-al treisprezecelea salariu.

Groapa imundă

III. Nepăsare

Din principiu, întotdeauna am vrut să cred că sunt un om căruia îi pasă. Întotdeauna am pus ceea ce simt alții înaintea a ceea ce am simțit eu, nevoile celor de lângă mine înaintea alor mele. Am renunțat tacit la multe lucruri, doar la un simplu dicton al creierului meu ce îmi spune că aș putea răni sentimentele cuiva la care țin. Și a treia oară viața mi-a demonstrat că sunt un egoist fără pereche, sau cel puțin asta lasă acțiunile mele să se vadă.

Trilogia erorii

II. Prietenie

Sunt, sau îmi place să cred că sunt, un om care pune prietenia deasupra oricărui alt ideal. Îmi place să cred că pentru mine prietenii sunt cea mai mare avuție pe care o poate avea cineva, pentru că privirea nimănui nu se poate compara cu privirea empatică a unui prieten care îți înțelege suferința și este alături de tine, pentru că atingerea nimănui nu se compară cu strângerea de mână sau îmbrățișarea pe care ți-o oferă un prieten atunci când ai nevoie. Îmi place să cred că am un sistem de valori foarte bine definit în această problemă, dar iarăși viața vine să îmi demonstreze contrariul.

Trilogia erorii

Cuvânt înainte

Câte greșeli poate face un om până să-și dea seama că viața lui nu merge în direcția care ar trebui? Câte inimi trebuie să sfarme și peste câte cadavre trebuie să calce pentru a-și găsi liniștea interioară, pentru a se descoperi pe sine doar pentru a-și da seama că nu este omul care credea că este? Viața este un amalgam complex de factori care se interpun traseului nostru drept prin ea, obligându-ne să cotim de mai multe ori pentru a putea ajunge la destinație. Este de datoria noastră să decidem prin ce parte vom ocoli obstacolele… Vom alege calea mai scurtă, dar mai murdară, sau poteca de piatră și drumul mai lung?

Trilogia erorii

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveștii lor ce se desfășoară tacit în mințile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaștem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă și nici nu ne cunoaștem. Amintiri rămase în subconștient dar parcă desprinse din altă viață, din viața și experiența altora. Timpul trece peste praful micilor relații copilărești, își pune piciorul în el, se joacă, șterge dâra ce-am lăsat-o și trece mai departe fără a privi înapoi.

Pe ulițe de poveste

Din vadul nopții se naște o nouă zi, precum dintre petale verzi, necoapte se naște o nouă floare. Mai mare, mai frumoasă, de fiecare dată fascinantă, dar mereu atât de mută, o simplă expresie a frumosului fără simțire. Astfel, soarele se înființează timid pentru a dirija încă odată conduita unei noi rutine diurne.

Tic-tac, ceasul își scurge secundele în dâre de sânge pe pereți plini de igrasie. Tic-tac își mișcă limbile agale, străpungând cu fiecare mișcare inima ce i se supune neputincioasă ca un pumnal ce se înfige și începe încet a se roti. Mă aflu prins între ciocan și nicovală, între o durere ucigătoare și neputința de a închide ochii și a muri. Sunt prizonier în spatele unor gratii groase de oțel pe care le apuc cu mâinile, încerc să le îndoi, să îmi fac loc printre ele, să scap către tărâmul verde-luminos al certitudinii.

Groapa imundă

Pur și simplu… nu am somn. Stau în fața unui monitor și privesc orele cum se scurg. Mă uit pierdut la un sitcom banal, distractiv, dar cu nimic ieșit din comun. Aceleași și aceleași poante tipic-americane, răsuflate și același aer de prietenie eternă a unor oameni care împart același apartament mai mult de 90% din timp. Dar dincolo de toate astea, atenția îmi este ușor absorbită de alte lucruri.

Groapa imundă