Soarele torid al dimineții mă izbește în plină față. O lumină puternică și un val de căldură ce pare menit special pentru mine îmi invadează camera. M-am trezit. Buimac, încă pășind legănat pe linia fină dintre viață și visare, reușesc să fac pași până la cafetiera în care zace cafeaua de ieri, amară cu o aromă specifică de învechit. Încep să mă dezmeticesc, simt moleculele de cofeină cum difuzează prin toți porii, îmi invadează simțurile și mă trezesc cu un fior neașteptat. O nouă zi se așterne înaintea-mi.
Mă îmbrac și plec grăbit înspre serviciu, bifând din nou fiecare pas din monotonia cotidiană. Același drum, aceleași fețe, același metrou pe zi ce trece mai obosit, mai sictirit, mai gri, același soare toropitor care topește visurile tinereții într-un maldăr de catran. Și peste acest catran se așterne praful ignoranței și al lipsei de avânt. Pe la obloanele caselor părăsite șuieră fantomele uitate ale curajului de a fi diferit, de a ieși din rând și de a face o schimbare. Nimeni nu le mai dă atenție, toți ne îndreptăm teleghidați către scopuri precise, impuse, prefigurate. Ne închidem în noi și mergem mai departe târând în urma noastră prin țărână bagajul regretelor, frustrărilor și al aspirațiilor pierdute ascunse sub un zâmbet fantomatic, fals.
Este uimitor cum nu găsim resursele de a călca peste linia continuă ce ne-o trasează societatea, principiile și propria indolență, dar găsim de fiecare dată energia necesară pentru a ne plânge de tot ceea ce nu suntem capabili să atingem. Tot ce așteptăm mereu este o ureche plictisită în care să ne turnăm veninul frustrat ca să ne răcorim, ca să simțim că pentru câteva minute am echilibrat greutatea pe încă un umăr care nu avea nevoie de ea.
Picătură cu picătură, fiecare secundă se scurge și se izbește de fruntea noastră reverberând sonor prin toată ființa, amintindu-ne constant de faptul că ne mâncăm viața într-un hamburger rânced și ne soarbem secundele pe nevăzute cu paiul dintr-un pahar de plastic, ne călcăm visele în picioare pe asfaltul prăfuit și așteptăm la semafor schimbarea ce nu se mai produce. Totul atât de artifical, de monoton, de programat, rece precum privirea unui mort ce a uitat să mai închidă ochii.
Niciodată nu este ușor să mergi în contracurent, cu atât mai greu este să te pornești, să îți faci loc prin mulțimea robotizată, să zici “Pardon!” de fiecare dată și să ajungi pe partea cealaltă. Și totuși trebuie să ne trezim, să aruncăm cafeaua râncedă de acum două zile și să ne facem una nouă; una proaspătă, mai tare, care să ne trezească simțurile și stima de sine și să ne încurajeze să pornim la drum cu o nouă viziune. Să scoatem din bagajul zilnic acele dorințe ascunse pe care le credeam pierdute și să le mai dăm o șansă, să aruncăm departe molozul regretelor și să ne croim un drum de care la sfârșitul zilei să fim mândri.
Sună a frânturi dintr-un program motivațional croit pe post de antidepresiv și totuși realitatea este că doar o viață avem, iar aceea nu este veșnică. Niciodată nu este prea târziu să rupem lanțurile și să scăpăm de sub jugul opresiv al normelor stricte și al societății fără perspective. Niciodată nu este prea târziu să ne redescoperim, să ne asumăm răspunderea și să ne trăim viața așa cum ne-o dorim.
Be First to Comment