Valea Plângerii

Soarele torid al dimineţii mă izbeşte în plină faţă. O lumină puternică şi un val de căldură ce pare menit special pentru mine îmi invadează camera. M-am trezit. Buimac, încă păşind legănat pe linia fină dintre viaţă şi visare, reuşesc să fac paşi până la cafetiera în care zace cafeaua de ieri, amară cu o aromă specifică de învechit. Încep să mă dezmeticesc, simt moleculele de cofeină cum difuzează prin toţi porii, îmi invadează simţurile şi mă trezesc cu un fior neaşteptat. O nouă zi se aşterne înaintea-mi.

Mă îmbrac şi plec grăbit înspre serviciu, bifând din nou fiecare pas din monotonia cotidiană. Acelaşi drum, aceleaşi feţe, acelaşi metrou pe zi ce trece mai obosit, mai sictirit, mai gri, acelaşi soare toropitor care topeşte visurile tinereţii într-un maldăr de catran. Şi peste acest catran se aşterne praful ignoranţei şi al lipsei de avânt. Pe la obloanele caselor părăsite şuieră fantomele uitate ale curajului de a fi diferit, de a ieşi din rând şi de a face o schimbare. Nimeni nu le mai dă atenţie, toţi ne îndreptăm teleghidaţi către scopuri precise, impuse, prefigurate. Ne închidem în noi şi mergem mai departe târând în urma noastră prin ţărână bagajul regretelor, frustrărilor şi al aspiraţiilor pierdute ascunse sub un zâmbet fantomatic, fals.

Este uimitor cum nu găsim resursele de a călca peste linia continuă ce ne-o trasează societatea, principiile şi propria indolenţă, dar găsim de fiecare dată energia necesară pentru a ne plânge de tot ceea ce nu suntem capabili să atingem. Tot ce aşteptăm mereu este o ureche plictisită în care să ne turnăm veninul frustrat ca să ne răcorim, ca să simţim că pentru câteva minute am echilibrat greutatea pe încă un umăr care nu avea nevoie de ea.

Picătură cu picătură, fiecare secundă se scurge şi se izbeşte de fruntea noastră reverberând sonor prin toată fiinţa, amintindu-ne constant de faptul că ne mâncăm viaţa într-un hamburger rânced şi ne soarbem secundele pe nevăzute cu paiul dintr-un pahar de plastic, ne călcăm visele în picioare pe asfaltul prăfuit şi aşteptăm la semafor schimbarea ce nu se mai produce. Totul atât de artifical, de monoton, de programat, rece precum privirea unui mort ce a uitat să mai închidă ochii.

Niciodată nu este uşor să mergi în contracurent, cu atât mai greu este să te porneşti, să îţi faci loc prin mulţimea robotizată, să zici “Pardon!” de fiecare dată şi să ajungi pe partea cealaltă. Şi totuşi trebuie să ne trezim, să aruncăm cafeaua râncedă de acum două zile şi să ne facem una nouă; una proaspătă, mai tare, care să ne trezească simţurile şi stima de sine şi să ne încurajeze să pornim la drum cu o nouă viziune. Să scoatem din bagajul zilnic acele dorinţe ascunse pe care le credeam pierdute şi să le mai dăm o şansă, să aruncăm departe molozul regretelor şi să ne croim un drum de care la sfârşitul zilei să fim mândri.

Sună a frânturi dintr-un program motivaţional croit pe post de antidepresiv şi totuşi realitatea este că doar o viaţă avem, iar aceea nu este veşnică. Niciodată nu este prea târziu să rupem lanţurile şi să scăpăm de sub jugul opresiv al normelor stricte şi al societăţii fără perspective. Niciodată nu este prea târziu să ne redescoperim, să ne asumăm răspunderea şi să ne trăim viaţa aşa cum ne-o dorim.

Be First to Comment

Leave a Reply