Tag: <span>viata</span>

A trecut un an deja și nici nu mi-am dat seama când. Totul este atât de viu în mintea mea de parcă s-a întâmplat ieri să primesc mesajul și să dau telefonul care au pus în mișcare o aventură care avea să mă marcheze așa cum i-a marcat pe atât de mulți odată cu mine. A fost o încercare grea la care am fost supuși mulți dintre noi și despre care mi-aș dori să pot spune că a născut o Românie nouă. Din păcate, știm deja cu toții sfârșitul acestei povești și am aflat pe pielea noastră că mizeria nu naște decât mizerie și că, în ciuda încercărior de coagulare, ne-am risipit hemofilic lăsând țara să sângereze în continuare.

Gânduri de acum

Stătea zgribulit pe o bancă de lemn umed privind în gol. Oare a trecut ultima mașină? Nici nu mai știu la ce oră ajungea. Un bloc se ridica gri vis-a-vis cu două lumini chioare răzbătând printre perdele. Ce mi-ar plăcea să fiu și eu acum acasă.

Povestioare

Soarele torid al dimineții mă izbește în plină față. O lumină puternică și un val de căldură ce pare menit special pentru mine îmi invadează camera. M-am trezit. Buimac, încă pășind legănat pe linia fină dintre viață și visare, reușesc să fac pași până la cafetiera în care zace cafeaua de ieri, amară cu o aromă specifică de învechit. Încep să mă dezmeticesc, simt moleculele de cofeină cum difuzează prin toți porii, îmi invadează simțurile și mă trezesc cu un fior neașteptat. O nouă zi se așterne înaintea-mi.

Gânduri de acum

Trăiesc și retrăiesc. Îmi trasez linii unind puncte numerotate ca într-o carte cu jocuri de copii, căutând drumul cel mai scurt din punctul în care mă aflu până în următorul. Uneori mai și ocolesc, ca să mai trag de timp. Îmi place acest joc, nu mă grăbesc să termin desenul să văd ce se ascunde în spatelor punctelor aglomerate pe fila albă. Uneori mă întorc prin puncte mai vechi, mai mult din greșeală și totuși de obicei intenționat. Pentru că așa vreau eu. Pentru că vreau să mai revizitez acele momente importante când am atins câte un punct cu număr rotund, sau acele momente în care am unit din greșeală două puncte care nu erau consecutive. Mi-aș dori să pot șterge și să îndrept greșeala, să iasă la final un desen magnific, fără greșeli, dar din păcate m-am apucat să îl completez cu pixul.

Gânduri de acum

24

Pe perete ceasul stă neclintit, limbile sale singurul mesager al trecerii timpului. Tic-tac în surdină, secundele se scurg precum picăturile de laudanum dintr-o sticlă aproape terminată. Mereu circular, mereu întorcându-se de unde a plecat pentru un nou început, altundeva, pentru altcineva, repetitiv, dar niciodată monoton, tic-tac ceasul cântă tactul cadențat al vieții. Secunde devin minute, devin ore, devin zile, devin luni și ani și secole pe nesimțite, timpul merge veșnic înainte pe o autostradă cu sens unic.

Gânduri de acum

Noapte blândă cu stele strălucind timid din vârf de pensulă pastelată se așterne peste natura mută, peste blocuri adormite și asfalturi încinse. Noapte blândă cu nori albaștri răsfirați ascunși în penumbra întunericului senin, printre luminițele astrale, mistice, magice și intangibile. Noapte blândă cu amintirea păsărelelor ce cântau de dimineață. Noapte blândă pictată pe un șevalet magnific din sufletul pictorului melancolic. Noapte blândă cu lună plină, aurie, magnet al gândurilor târzii și sfetnic calm al sufletelor pierdute.

Gânduri de acum

I

O stradă scurtă și îngustă vegheată de balcoane strâmbe în afara cărora atârnă rufele îngălbenite de uzură. Și stropii apei de lighean, proaspăt îmbibată cu murdăria hainelor pe care tocmai le-a spălat, se scurg pe asfaltul neregulat, bătut de vânturile și zăpezile anilor ce au trecut. Perdele întunecate împiedică ochii intruzivi de a pătrunde misterul sălașurilor ce se ascund în clădirile roase de uitare. O ușă ferecată, cu un vizor străbătut de gratii veghează acest mic colțișor de istorie, în care timpul pare să fi stat în loc.

Groapa imundă

Peste aleea visurilor se arcuiau copaci maiestuoși. Crengile lor aplecate obosit sub greutatea frunzelor de un verde crud formau o boltă ocrotitoare călătorului timid prin viață. Dar vara a trecut, frunzele s-au desprins treptat și și-au găsit așezământ peste aleea tăcută. O mare roșiatică se ridică înaintea mea, o ploaie de frunze de o grație inefabilă se așterne în fața privirii mele mute de uimire. Aștept, savurez și mă las purtat de peisaj către un tărâm depărtat, un tărâm al liniștii și împăcării, un tărâm unde sunt doar eu… și toamna.

Gânduri de acum

Și totuși se învârte… Limba ceasului rotindu-se nerăbdătoare să ajungă iar de unde a plecat și să o ia de la capăt, omul ce așteaptă nerăbdător trenul destinului rotindu-și privirea nedumerită către împrejurimile atât de cunoscute, autostrada vieții ce pornește si se termină în același loc, dar de fiecare dată pasagerii-s alții… Toate se înscriu în circularitatea universală ce pare a ne guverna existențele efemere și neînsemnate.

Groapa imundă

Printre case, printre lumini, pe lână panouri, pe sub balcoane cu jardiniere înflorite, peste treceri de pietoni, sfidând semafoarele zboară tramvaiul ca un misterios călător. Mereu pe același drum, mereu privind aceleași împrejurări, se târăște și se clatină plictisit, sictirit de monotonia unei existențe întru un singur scop. Un simplu utilitar, o creație umană cu un țel clar definit și orizonturi limitate se târăște ca un vierme străbătând aceleași crestături ale aceleiași seculare scoarțe de copac, mereu căutând un orizont nou, dar veșnic incapabil de a-și depăși condiția, veșnic împovărat de aceeași frustrare a limitării impuse de natura existenței sale microcosmice. Întinzându-și captatoarele precum brațele unui acrobat atârnându-se de două sârme, singurul lui sprijin si sursă de energie, pășind cu roți ruginite pe aceleași șine, parcă cu fiecare an mai afundate în asfaltul încins, pornește la drumul unei noi zile tramvaiul…

Groapa imundă