Tag: <span>visuri</span>

24

Pe perete ceasul stă neclintit, limbile sale singurul mesager al trecerii timpului. Tic-tac în surdină, secundele se scurg precum picăturile de laudanum dintr-o sticlă aproape terminată. Mereu circular, mereu întorcându-se de unde a plecat pentru un nou început, altundeva, pentru altcineva, repetitiv, dar niciodată monoton, tic-tac ceasul cântă tactul cadenţat al vieţii. Secunde devin minute, devin ore, devin zile, devin luni şi ani şi secole pe nesimţite, timpul merge veşnic înainte pe o autostradă cu sens unic.

Gânduri de acum

Peste aleea visurilor se arcuiau copaci maiestuoÅŸi. Crengile lor aplecate obosit sub greutatea frunzelor de un verde crud formau o boltă ocrotitoare călătorului timid prin viaţă. Dar vara a trecut, frunzele s-au desprins treptat ÅŸi ÅŸi-au găsit aÅŸezământ peste aleea tăcută. O mare roÅŸiatică se ridică înaintea mea, o ploaie de frunze de o graÅ£ie inefabilă se aÅŸterne în faÅ£a privirii mele mute de uimire. AÅŸtept, savurez ÅŸi mă las purtat de peisaj către un tărâm depărtat, un tărâm al liniÅŸtii ÅŸi împăcării, un tărâm unde sunt doar eu… ÅŸi toamna.

Gânduri de acum

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveştii lor ce se desfăşoară tacit în minţile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaştem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă şi nici nu ne cunoaştem. Amintiri rămase în subconştient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaţa şi experienţa altora. Timpul trece peste praful micilor relaţii copilăreşti, îşi pune piciorul în el, se joacă, şterge dâra ce-am lăsat-o şi trece mai departe fără a privi înapoi.

Pe uliţe de poveste

Privesc prin întunericul de afară şi încerc să îl pătrund. Fereastra se interpune ca un rece scut între mine şi orizontul negru de dincolo de realitatea imediată. Şi stau şi îmi realizez propria limitare. Oricât de mult m-aş chinui nu reuşesc să pătrund cu privirea mai departe de apartamentele ce se înşiră fără viaţă şi personalitate unul după altul, unul deasupra celuilalt, ca o mulţime monotonă şi fără individualitate. Dar, de fapt, de ce încerc să văd dincolo de asta? De ce nu mă mulţumesc cu lumina din camera vecinului de lângă? De ce să caut să pătrund întunericul, când mă pot mulţumi cu o simplă definiţie superficială a impenetrabilităţii acestuia? Pentru că am dreptul sa încerc. Pentru că mintea mea nu se mulţumeşte cu atât.

Groapa imundă