Plouă de două zile legat. De la balcon, Jean vede cum s-a format un mic fluviu care gâdilă cauciucurile maşinilor parcate de-a lungul trotuarului. Acesta curge clipocind frenetic sub greutatea picăturilor de ploaie care îl împlinesc către alte şi alte străzi, primind afluenţi de prin ganguri şi străduţe mai mici, îşi taie cursul prin munţi şi văi de beton obosit. Oraşul zace neputincios ca un boboc galeş care s-a pierdut de cârd şi nici nu mai are puterea să piuie, să-i cheme.
Tag: <span>amintire</span>
Păşeam prin labirintul amintirilor ÅŸi m-am pierdut. Nu mai ÅŸtiu de unde am început ÅŸi am uitat unde vreau să ajung… Dacă vreau să ajung undeva. Pe pereÅ£i, răsfirate, poze fără noimă. Mă recunosc în unele, în altele parcă este un alt om. Are ochii mei, da, parcă ÅŸi ceva din zâmbetul meu de altă dată… AcelaÅŸi zâmbet pe care acuma l-am uitat, se pare, ÅŸi încă nu ÅŸtiu de ce.
Mai ţii minte când eram tineri prinşi în reveria adolescentină a vieţii de liceu? Mai ţii minte toate planurile pe care le aveam, toate idealurile spre care speram, toate greşelile pe care ni le-am iertat şi toate berile pe care le-am împărţit? În hruba întunecată cu sobă pe lemne, unde iarna doar paharul de vodka din faţă ne mai încălzea când flăcările uitau să mai ardă, râsetele noastre acopereau acordurile black metal ce răsunau din boxa de deasupra noastră.
III. Pe aleile iubirii
Noaptea se aşternuse blând peste copacii tomnatici, o cupolă peste paşi nenumăraţi de tineri îndrăgostiţi vrăjiţi de romantismul întunericului. Printre alei ne perindam ca oricare doi alţii, vorbind, exersând magia descoperirii celuilalt. Nu am cunoscut niciodată farmecul nocturn al Cişmigiului. Mergând pe lângă bănci, vedeam bunicile bârfind fervid, copiii ţipând, alergând, căzând în jurul copacului înconjurat de pietriş. Lacul de o parte a noastră veghea senin exercitând un magnetism nepământesc… acelaşi magnetism care era să-mi secere suflarea odată, demult.
II. ÃŽn tenebrele prezentului
Închid uşa după mine şi pornesc la drum. Liftul se târăşte încet de-a lungul etajelor care curg agale prin faţa celor două geamuri. Pe cerul gri prima lumina deja s-a revărsat peste lumea strâmtă a aleilor centrului. În spatele gardului pe lângă care mă plimb parcul abia se dezmorţeşte sub povara brumei tomnatice în primele lătrături ale câinilor rupând tăcerea romantică a îndrăgostiţilor matinali. La liceu, forfotă mare, elevii se adună în faţă se întâlnesc, râd, nu au nicio grijă. Înfăşuraţi în coconul cald al celor mai frumoşi ani, sunt rupţi de realitatea ce stă la pândă după colţ să îi izbească trezindu-i.
I. În odăile trecutului
Noaptea s-a lăsat pe nesimţite peste străzile înguste. Pavate cu intenţii bune ale unei ere ce se stinge uşor în memoria celor ce păşesc asupra lor, susţin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Lângă uşă, scăunelul mic şi alb pe care mă aşezam să îmi leg ghetuţele înainte de a pleca la grădiniţă. Iar în perete, oglinda înclinată, înnegrită, obosită, în care bunica îşi exersa zi de zi vanitatea femeiască, ultimele aranjări înainte să iasă în lume. Oglinda, ea singură martor tăcut al sufletelor ce s-au perindat prin acel hol, al vieţilor ce au început, au crescut şi s-au frânt în adăpostul acestor pereţi.
Trecut, prezent, viitor… Cele trei instanÅ£e la care ne raportăm existenÅ£a, trei ipostaze ale fiinÅ£ei noastre în raport cu atât de neînÅ£elesul concept al timpului. ViaÅ£a noastră se desfăşoară de-a lungul unei plăpânde linii pe care singuri ne-o trasăm pe fiinÅ£a noastră cu creionul propriilor noastre fapte. Noi suntem artizanii propriei concepÅ£ii asupra idealului.
Ceasul din perete bate noaptea jumătate. Ascuns în conul său de umbră priveÅŸte întunericul numărând răbdător secundă după secundă după secundă… Mut în agonia sa de plictiseală, cu doar un reflex tic-tac îşi anunţă viaÅ£a în surdină. Monitorul pâlpâie timid în camera îmbâcsită, îngreunată de fum de Å£igară. Privesc adânc printre linii de cod, mă doare capul, tânjesc după pastila de antinevralgic ce stă uitată pe birou. Ochii mi se închid, dar nu vreau să mă culc.
Cuvântul… cărămida ce se confundă timid printre sute altele la fel ridicând marele zid al comunicării, un zid atât de mare, încât puÅ£ini au cutezanÅ£a să îl treacă cunoscându-i fiecare centimetru, fiecare crevasă, fiecare îmbinare, fiecare portiţă ascunsă. Cuvântul este în aparenţă atât de neînsemnat, îşi pierde individualitatea în fraze lungi, în opinii, declaraÅ£ii, în cărÅ£i ÅŸi versuri ÅŸi mulÅ£i îi uităm rapid importanÅ£a. ÃŽnsă cuvântul are putere, cuvântul poate distruge, cuvântul poate înălÅ£a, cuvântul poate salva prin simpla sa putere expresivă. Cuvântul este tot ce ne rămâne în faÅ£a rânjetului rece al morÅ£ii.
Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveştii lor ce se desfăşoară tacit în minţile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaştem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă şi nici nu ne cunoaştem. Amintiri rămase în subconştient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaţa şi experienţa altora. Timpul trece peste praful micilor relaţii copilăreşti, îşi pune piciorul în el, se joacă, şterge dâra ce-am lăsat-o şi trece mai departe fără a privi înapoi.