Plouă de două zile legat. De la balcon, Jean vede cum s-a format un mic fluviu care gâdilă cauciucurile mașinilor parcate de-a lungul trotuarului. Acesta curge clipocind frenetic sub greutatea picăturilor de ploaie care îl împlinesc către alte și alte străzi, primind afluenți de prin ganguri și străduțe mai mici, își taie cursul prin munți și văi de beton obosit. Orașul zace neputincios ca un boboc galeș care s-a pierdut de cârd și nici nu mai are puterea să piuie, să-i cheme.
Tag: <span>amintire</span>
Pășeam prin labirintul amintirilor și m-am pierdut. Nu mai știu de unde am început și am uitat unde vreau să ajung… Dacă vreau să ajung undeva. Pe pereți, răsfirate, poze fără noimă. Mă recunosc în unele, în altele parcă este un alt om. Are ochii mei, da, parcă și ceva din zâmbetul meu de altă dată… Același zâmbet pe care acuma l-am uitat, se pare, și încă nu știu de ce.
Mai ții minte când eram tineri prinși în reveria adolescentină a vieții de liceu? Mai ții minte toate planurile pe care le aveam, toate idealurile spre care speram, toate greșelile pe care ni le-am iertat și toate berile pe care le-am împărțit? În hruba întunecată cu sobă pe lemne, unde iarna doar paharul de vodka din față ne mai încălzea când flăcările uitau să mai ardă, râsetele noastre acopereau acordurile black metal ce răsunau din boxa de deasupra noastră.
III. Pe aleile iubirii
Noaptea se așternuse blând peste copacii tomnatici, o cupolă peste pași nenumărați de tineri îndrăgostiți vrăjiți de romantismul întunericului. Printre alei ne perindam ca oricare doi alții, vorbind, exersând magia descoperirii celuilalt. Nu am cunoscut niciodată farmecul nocturn al Cișmigiului. Mergând pe lângă bănci, vedeam bunicile bârfind fervid, copiii țipând, alergând, căzând în jurul copacului înconjurat de pietriș. Lacul de o parte a noastră veghea senin exercitând un magnetism nepământesc… același magnetism care era să-mi secere suflarea odată, demult.
II. În tenebrele prezentului
Închid ușa după mine și pornesc la drum. Liftul se târăște încet de-a lungul etajelor care curg agale prin fața celor două geamuri. Pe cerul gri prima lumina deja s-a revărsat peste lumea strâmtă a aleilor centrului. În spatele gardului pe lângă care mă plimb parcul abia se dezmorțește sub povara brumei tomnatice în primele lătrături ale câinilor rupând tăcerea romantică a îndrăgostiților matinali. La liceu, forfotă mare, elevii se adună în față se întâlnesc, râd, nu au nicio grijă. Înfășurați în coconul cald al celor mai frumoși ani, sunt rupți de realitatea ce stă la pândă după colț să îi izbească trezindu-i.
I. În odăile trecutului
Noaptea s-a lăsat pe nesimțite peste străzile înguste. Pavate cu intenții bune ale unei ere ce se stinge ușor în memoria celor ce pășesc asupra lor, susțin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Lângă ușă, scăunelul mic și alb pe care mă așezam să îmi leg ghetuțele înainte de a pleca la grădiniță. Iar în perete, oglinda înclinată, înnegrită, obosită, în care bunica își exersa zi de zi vanitatea femeiască, ultimele aranjări înainte să iasă în lume. Oglinda, ea singură martor tăcut al sufletelor ce s-au perindat prin acel hol, al vieților ce au început, au crescut și s-au frânt în adăpostul acestor pereți.
Trecut, prezent, viitor… Cele trei instanțe la care ne raportăm existența, trei ipostaze ale ființei noastre în raport cu atât de neînțelesul concept al timpului. Viața noastră se desfășoară de-a lungul unei plăpânde linii pe care singuri ne-o trasăm pe ființa noastră cu creionul propriilor noastre fapte. Noi suntem artizanii propriei concepții asupra idealului.
Ceasul din perete bate noaptea jumătate. Ascuns în conul său de umbră privește întunericul numărând răbdător secundă după secundă după secundă… Mut în agonia sa de plictiseală, cu doar un reflex tic-tac își anunță viața în surdină. Monitorul pâlpâie timid în camera îmbâcsită, îngreunată de fum de țigară. Privesc adânc printre linii de cod, mă doare capul, tânjesc după pastila de antinevralgic ce stă uitată pe birou. Ochii mi se închid, dar nu vreau să mă culc.
Cuvântul… cărămida ce se confundă timid printre sute altele la fel ridicând marele zid al comunicării, un zid atât de mare, încât puțini au cutezanța să îl treacă cunoscându-i fiecare centimetru, fiecare crevasă, fiecare îmbinare, fiecare portiță ascunsă. Cuvântul este în aparență atât de neînsemnat, își pierde individualitatea în fraze lungi, în opinii, declarații, în cărți și versuri și mulți îi uităm rapid importanța. Însă cuvântul are putere, cuvântul poate distruge, cuvântul poate înălța, cuvântul poate salva prin simpla sa putere expresivă. Cuvântul este tot ce ne rămâne în fața rânjetului rece al morții.
Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveștii lor ce se desfășoară tacit în mințile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaștem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă și nici nu ne cunoaștem. Amintiri rămase în subconștient dar parcă desprinse din altă viață, din viața și experiența altora. Timpul trece peste praful micilor relații copilărești, își pune piciorul în el, se joacă, șterge dâra ce-am lăsat-o și trece mai departe fără a privi înapoi.