Viaţa pe care n-am avut-o

Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beţia inconştientă a anilor de liceu şi am păşit într-o nouă etapă a vieţii mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică şi priveam înainte cu speranţă la patru ani de studenţie în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poţi trăi în aceştia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinaţie sâmburele de adevăr al legendelor studenţeşti. Dar cum nu chiar tot în viaţă este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii şi am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor şi frustrărilor mele de patru ani.

În anul 1 am avut primul meu job cu program fix, dar nu a durat foarte mult. Presiunea exercitată de primul an, precum şi alţi factori m-au împins către a-mi da demisia şi a-mi mai rezerva o perioadă de aşteptare. Am făcut, însă, tangenţial cunoştinţă cu ce înseamnă să te duci în fiecare zi la serviciu, la o oră cât de cât fixă, să pleci uneori la 12 noaptea de acolo şi ce înseamnă să ai în mână banul tău, muncit de tine. Gustul era acolo şi nu mai avea să plece nicăieri. În ciuda insistenţelor părinţilor de a-mi vedea de facultate, încă de la finele primului semestru din anul 2 am început să îmi caut de lucru şi am descoperit ceea ce îmi place să consider cu adevărat ca fiind primul meu job serios. Job full time, program flexibil, ca pentru studenţi, şi un salariu chiar bun. În acel moment, magia s-a destrămat total şi am rămas cu un schelet masiv de intenţii, motivaţii şi scopuri care scuză mijloacele. Bineînţeles că la momentul respectiv nici nu m-am gândit că ratez ceva, important era sa câştig un ban, să am banul meu, să am o independenţă financiară măcar destul de mare dacă nu totală. Facultatea nu îmi plăcea, importantă a fost dintotdeauna diploma de la final, elemnt crucial în avansarea carierală şi… atât.

Privind înapoi, nu pot să iau în calcul faptul că aversiunea faţă de această facultate de electronică a jucat un rol decisiv în spulberarea mitului vieţii studenţeşti şi în decizia mea de a-mi sacrifica ultimii ani de libertate din câmpul muncii pe altarul avansării carierale. Începând cu anul 2, mulţi factori mi-au hrănit îndârjirea cu care am urât fiecare seminar, fiecare laborator, fiecare lucrare, fiecare examen, fiecare colţişor al acelei temniţe a tinereţii mele. Munca, singura altă alternativă viabilă pentru a face ceva cu viaţa mea a căpătat prioritate în faţa a orice a ţinut de această facultate pe care mi-am dorit-o din motive atât de seci în pragmatismul lor încât, privind înapoi, nu îmi pot da seama de ce m-am înhămat la aşa ceva fără a avea o atracţie adevărată pentru tot ceea ce presupune ea: matematică şi fizică.

Anul 4 a fost anul deciziilor mari şi a schimbărilor majore, m-am decis să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a îmi urma visul, am decis că o viaţă de a face ceva ce mă va obliga să fiu pironit în faţa unui monitor cu satisfacţii mai mult sau mai puţin importante pentru mine nu este o viaţă pe care mi-aş dori să o am. Astfel, am început să învăţ pentru admiterea la Facultatea de Medicină. Şi, cum nicio schimbare nu vine niciodată singură, am decis să îmi schimb şi locul de muncă, după 2 ani şi jumătate. Ultimul an de Politehnică a fost, probabil, şi cel mai plin de satisfacţii, de planuri noi, de speranţe că vin perspective noi.

La Medicină am intrat, job nou am avut, Politehnica este pe terminate în urma unui lejer an suplimentar, însă nu am gustat din fructul interzis al vieţii de student. Şi acum îmi pare rău şi mi-aş dori ca, odată cu facultatea nouă, să fi luat totul de la 0, să pot reseta cumva ce nu a fost să fie. Spre deosebire de anii ce-au fost, unde mi-am luat de lucru pentru a suplimenta lipsa de perspectivă pe care o resimţeam urmând o facultate pe care o detestam, acum îmi doresc din tot sufletul să pot sta şi eu acasa precum ceilalţi colegi ai mei, să pot să dorm liniştit 3 zile şi 3 nopţi după o sesiune, să pot învăţa necontenit 2-3 zile cu sula examenului iminent in coaste, să simt că sunt cu adevărat student.

Acum 4 ani, însă, am făcut o alegere, iar acum 3 ani am pus temeliile unui drum pe care nu îl pot abandona tranşant. A avea constant o sursă de venit mi-a intrat în sânge, mi-am construit stilul de viaţă în jurul acestei siguranţe că în fiecare lună este acolo un salariu care mă aşteaptă în cont şi de care depind atât de multe, de la pachetul zilnic de ţigări până la taxa se şcolarizare care îmi permite să îmi urmez chemarea. Mi-aş dori să pot să mă descătuşez pur şi simplu, să pot fi un student serios la o facultate care îmi place, mă fascinează şi mă atrage, aşa cum ar fi trebuit să fie de la bun început, dar am deja o vârstă, iar redobândirea drepturilor la care am renunţat acum 3 ani este doar o ţintă nerealistă. Şi pe măsură ce timpul trece, devine din ce în ce mai nerealistă. Viaţa trebuie trăită bucată cu bucată, iar paşii pe care îi sărim nu îi mai putem face din nou, timpul nu face rabat pentru nimeni, iar drumul lui este drept şi fix, monoton precum bătăile pendulului…

One Comment

  1. Dragos said:

    Te apreciez pentru ca intr-un final ti-ai urmat chemarea si sper sa nu dezarmezi in a profita de sansa care ti s-a oferit inca o data..aceea de a trai viata de student, pe care, recunosc, nici eu nu am trait-o din plin. Din pacate eu unul nu mi-am mai descoperit pasiunea pentru un alt domeniu.

    April 13, 2011
    Reply

Leave a Reply