Laudanum pentru suflet

Şi m-am născut… Şi ce? Încă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcăreşte acest univers decadent ce se numeşte umanitate. Încă un nas să miroasă descompunerea morală şi sufletească a societăţii înconjurătoare şi a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. Încă o pereche de urechi să asculte marşul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. Încă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci şi nepăsătoare, să îşi urle revolta împotriva direcţiei în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. Încă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. Încă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomeraţie grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie şi îşi dă coate să aibă un loc cât mai în faţă la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Şi astfel pornesc la drum cu toate simţurile înăbuşite de presimţirea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.

Un om simplu? Sau nu? Sau mai bine zis un copil plin de vise stupide, dar care imi umplu sufletul de speranţă şi imi aduc un zâmbet satisfăcut pe fata încă nebătută de fatidicul ger al suferinţei existenţiale. “Eu voi fi cel mai mare astronaut din câţi au existat! O să vedeţi voi! Mă voi ridica la cer şi voi atinge orizonturi nebănuite! Voi cuceri planete! O să vă râd în nas de acolo de sus, şi voi vă veţi aminti de mine!” Câtă ignoranţă… Şi totuşi cât de dulce este această ignoranţă. Ce uşoară este viaţa atunci când nu realizezi tot ce se întâmplă în jurul tău. Ce frumos pare totul când tot universul tău se rezumă la propria ta cameră, mereu primitoare si caldă si fericită, cu jucăriile în colţ şi la terenul de joacă, unde toţi sunt la fel de fericiţi ca tine, şi toţi râdem şi ne jucăm şi sorbim din mierea ignoranţei celei dulci.

Dar cum tot ce este frumos are un sfârşit, iată că vine vremea să devenim oameni… oricare ar fi definiţia acestui termen în condiţiile morale mizerabile în care ne complacem în ziua de azi. Şi cum primele lucruri care trebuie anihilate sunt ignoranţa şi inocenţa copilăriei, m-am dus la şcoală. Şi astfel a început procesul de învăţare, periplul meu prin elementele componente ale universului cunoscut. Şi ce? Cu ce m-a ajutat asta decât să îmi anihileze zâmbetul de pe buze? Decât să îmi deschidă drumul către alte cunoştinţe pe care urmează să mi le asum de unul singur prin experienţă personală.

Şi astfel mă trezesc într-un ciclu nesfârşit de învăţare. Caut să perfecţionez chestiile la care mi se pare că mă pricep. Dar care este măsura acestor lucruri? De unde ştiu că ştiu destul? Dar de ce trebuie să ştiu atâta? De ce nu pot să trăiesc cu visele copilăriei şi să fiu veşnic fericit? Eh… Întrebări stupide aruncate în vânt. Iar vântul îmi răspunde în singurul mod în care ştie el… Cu un şuier rece si străpungător ce-mi dă fiori pe şira spinării. Sunt singur pe terenul de joacă, acum pustiu şi întunecat. Se lasă seara peste copilăria mea atât de mult iubită. Nu mai este nimeni aici… decât vântul. Alţii îmi vor fi de acum parteneri de joacă şi altul îmi va fi terenul.

Şi vine momentul să dau ochii şi cu dragostea. Totul este atât de complex… Omul trebuie să iubească şi să fie iubit. Deşi se supune aceluiaşi ciclu de viaţă şi aceloraşi instincte ca şi animalele din jurul său, el a trebuit să complice atât de tare lucrurile! Conştientizarea propriei superiorităţi în faţa restului fiinţelor vii l-a făcut să îşi dorească să găsească metode şi metode de a-şi complica singur viaţa. Şi deci trebuie să iubesc. Şi deci trebuie să-mi găsesc pe cineva cu care să îmi împart existenţa. Şi începe acea asiduă căutare după cineva lângă care să-mi petrec viaţa. Banalele întâlniri la un suc, la un ceai, la o cină romantică, partidele de sex fierbinţi aruncate ici şi colo precum sarea şi piperul risipite peste farfuria cu mâncare. Şi ce aleg din toate astea? De ce trebuie să caut atât? De ce trebuie să repet acelaşi ritual de curtare iar şi iar în speranţa că fiecare persoană va reprezenta şi sfârşitul căutărilor mele?

Şi mi-am găsit pe cineva… Văd în jurul meu aruncate în vânt concepte învechite legate de rostul omului în viaţă. De ce să nu pot trăi singur? De ce să nu pot trăi cu cineva fără să fac un copil? Doar ca să trăiesc prin urmaşii mei ceea ce n-am putut eu trăi în propria tinereţe? Să fie un medicament pentru frustrarea mea existenţială? Există un egoism frapant în momentul în care faci un copil. Chiar şi fără să conştientizăm, printr-un copil încercăm să ne mascăm propria incapacitate de a fi oameni realizaţi. “Da, sunt doar un programator la o firmă din spatele blocului… Dar ai văzut ce familie frumoasă am? Copilul meu are numai 10 la şcoală.” Şi aruncăm asta în faţă de parcă ar păsa cuiva. Încercăm să ne credem superiori celor din jur nu prin realizările noastre, ci prin cele ale urmaşului nostru… În fond, chiar dacă am contribuit la ele, totuşi tot meritele lui sunt.

Dar nici asta nu durează mult. Trenul vieţii îşi continuă cursul prin tunelul pe care îl bate neîncetat. Opreşte prea puţin în staţiile fericirii şi prea des în staţiile durerii şi ale fiorului depresiei. Copilul meu a crescut, acum este departe. Îl mai văd doar pe la televizor că deh, el a reuşit să ajungă acolo unde eu nu am reuşit. Mă mai sună odată pe lună să vadă ce mai face bătrânul său părinte. Mă simt singur şi înfrigurat. Privirea se stinge, nu fără a apuca să mai vadă odată banalitatea în care s-a înscris existenţa mea. Doar un periplu neînsemnat printre mii de alţi călători prin viaţă.

Şi am ajuns acolo sus undeva. Mă odihnesc acum printre planete demult uitate. Mă uit înspre lumea care acum mi se pare mică şi zâmbesc cinic. “V-am zis eu!!! Mă voi ridica la cer şi voi atinge orizonturi nebănuite! Voi cuceri planete! O să vă râd în nas de acolo de sus… Dar voi oare… voi vă amintiţi de mine?”

Be First to Comment

Leave a Reply