Laudanum pentru suflet

Și m-am născut… Și ce? Încă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcărește acest univers decadent ce se numește umanitate. Încă un nas să miroasă descompunerea morală și sufletească a societății înconjurătoare și a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. Încă o pereche de urechi să asculte marșul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. Încă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci și nepăsătoare, să își urle revolta împotriva direcției în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. Încă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. Încă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomerație grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie și își dă coate să aibă un loc cât mai în față la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Și astfel pornesc la drum cu toate simțurile înăbușite de presimțirea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.

Un om simplu? Sau nu? Sau mai bine zis un copil plin de vise stupide, dar care imi umplu sufletul de speranță și imi aduc un zâmbet satisfăcut pe fata încă nebătută de fatidicul ger al suferinței existențiale. “Eu voi fi cel mai mare astronaut din câți au existat! O să vedeți voi! Mă voi ridica la cer și voi atinge orizonturi nebănuite! Voi cuceri planete! O să vă râd în nas de acolo de sus, și voi vă veți aminti de mine!” Câtă ignoranță… Și totuși cât de dulce este această ignoranță. Ce ușoară este viața atunci când nu realizezi tot ce se întâmplă în jurul tău. Ce frumos pare totul când tot universul tău se rezumă la propria ta cameră, mereu primitoare si caldă si fericită, cu jucăriile în colț și la terenul de joacă, unde toți sunt la fel de fericiți ca tine, și toți râdem și ne jucăm și sorbim din mierea ignoranței celei dulci.

Dar cum tot ce este frumos are un sfârșit, iată că vine vremea să devenim oameni… oricare ar fi definiția acestui termen în condițiile morale mizerabile în care ne complacem în ziua de azi. Și cum primele lucruri care trebuie anihilate sunt ignoranța și inocența copilăriei, m-am dus la școală. Și astfel a început procesul de învățare, periplul meu prin elementele componente ale universului cunoscut. Și ce? Cu ce m-a ajutat asta decât să îmi anihileze zâmbetul de pe buze? Decât să îmi deschidă drumul către alte cunoștințe pe care urmează să mi le asum de unul singur prin experiență personală.

Și astfel mă trezesc într-un ciclu nesfârșit de învățare. Caut să perfecționez chestiile la care mi se pare că mă pricep. Dar care este măsura acestor lucruri? De unde știu că știu destul? Dar de ce trebuie să știu atâta? De ce nu pot să trăiesc cu visele copilăriei și să fiu veșnic fericit? Eh… Întrebări stupide aruncate în vânt. Iar vântul îmi răspunde în singurul mod în care știe el… Cu un șuier rece si străpungător ce-mi dă fiori pe șira spinării. Sunt singur pe terenul de joacă, acum pustiu și întunecat. Se lasă seara peste copilăria mea atât de mult iubită. Nu mai este nimeni aici… decât vântul. Alții îmi vor fi de acum parteneri de joacă și altul îmi va fi terenul.

Și vine momentul să dau ochii și cu dragostea. Totul este atât de complex… Omul trebuie să iubească și să fie iubit. Deși se supune aceluiași ciclu de viață și acelorași instincte ca și animalele din jurul său, el a trebuit să complice atât de tare lucrurile! Conștientizarea propriei superiorități în fața restului ființelor vii l-a făcut să își dorească să găsească metode și metode de a-și complica singur viața. Și deci trebuie să iubesc. Și deci trebuie să-mi găsesc pe cineva cu care să îmi împart existența. Și începe acea asiduă căutare după cineva lângă care să-mi petrec viața. Banalele întâlniri la un suc, la un ceai, la o cină romantică, partidele de sex fierbinți aruncate ici și colo precum sarea și piperul risipite peste farfuria cu mâncare. Și ce aleg din toate astea? De ce trebuie să caut atât? De ce trebuie să repet același ritual de curtare iar și iar în speranța că fiecare persoană va reprezenta și sfârșitul căutărilor mele?

Și mi-am găsit pe cineva… Văd în jurul meu aruncate în vânt concepte învechite legate de rostul omului în viață. De ce să nu pot trăi singur? De ce să nu pot trăi cu cineva fără să fac un copil? Doar ca să trăiesc prin urmașii mei ceea ce n-am putut eu trăi în propria tinerețe? Să fie un medicament pentru frustrarea mea existențială? Există un egoism frapant în momentul în care faci un copil. Chiar și fără să conștientizăm, printr-un copil încercăm să ne mascăm propria incapacitate de a fi oameni realizați. “Da, sunt doar un programator la o firmă din spatele blocului… Dar ai văzut ce familie frumoasă am? Copilul meu are numai 10 la școală.” Și aruncăm asta în față de parcă ar păsa cuiva. Încercăm să ne credem superiori celor din jur nu prin realizările noastre, ci prin cele ale urmașului nostru… În fond, chiar dacă am contribuit la ele, totuși tot meritele lui sunt.

Dar nici asta nu durează mult. Trenul vieții își continuă cursul prin tunelul pe care îl bate neîncetat. Oprește prea puțin în stațiile fericirii și prea des în stațiile durerii și ale fiorului depresiei. Copilul meu a crescut, acum este departe. Îl mai văd doar pe la televizor că deh, el a reușit să ajungă acolo unde eu nu am reușit. Mă mai sună odată pe lună să vadă ce mai face bătrânul său părinte. Mă simt singur și înfrigurat. Privirea se stinge, nu fără a apuca să mai vadă odată banalitatea în care s-a înscris existența mea. Doar un periplu neînsemnat printre mii de alți călători prin viață.

Și am ajuns acolo sus undeva. Mă odihnesc acum printre planete demult uitate. Mă uit înspre lumea care acum mi se pare mică și zâmbesc cinic. “V-am zis eu!!! Mă voi ridica la cer și voi atinge orizonturi nebănuite! Voi cuceri planete! O să vă râd în nas de acolo de sus… Dar voi oare… voi vă amintiți de mine?”

Be First to Comment

Leave a Reply