Tag: alegeri

II. În tenebrele prezentului

Închid uşa după mine şi pornesc la drum. Liftul se târăşte încet de-a lungul etajelor care curg agale prin faţa celor două geamuri. Pe cerul gri prima lumina deja s-a revărsat peste lumea strâmtă a aleilor centrului. În spatele gardului pe lângă care mă plimb parcul abia se dezmorţeşte sub povara brumei tomnatice în primele lătrături ale câinilor rupând tăcerea romantică a îndrăgostiţilor matinali. La liceu, forfotă mare, elevii se adună în faţă se întâlnesc, râd, nu au nicio grijă. Înfăşuraţi în coconul cald al celor mai frumoşi ani, sunt rupţi de realitatea ce stă la pândă după colţ să îi izbească trezindu-i.

Amintirea schimbării

Stau singur şi mă întreb când au zburat anii, când s-au scurs primăverile printre crăpăturile din cadranul ceasului, unde am fost şi unde am ajuns. Filă după filă, calendarul din perete s-a subţiat fiind înlocuit cu unul nou ca o perpetuă, ciclică măsură a puterii timpului de a săpa în stânca vieţilor noastre. Cinci ani de zile s-au dus şi nu ştiu unde, pe ce, pentru ce. Ce am făcut, de ce nu am plecat, de ce sunt tot aici, înscris într-un cerc vicios al dorinţei arzânde de a renunţa care mi-a măcinat puţin câte puţin voinţa şi elanul de a perpetua o minciună până la punctul în care simt că nu mai am puterea să mai suport, să mai înghit, să tolerez a fi ceea ce nu îmi doresc doar de dragul de a nu pierde timpul risipit.

Gânduri de acum

Trăiesc şi retrăiesc. Îmi trasez linii unind puncte numerotate ca într-o carte cu jocuri de copii, căutând drumul cel mai scurt din punctul în care mă aflu până în următorul. Uneori mai şi ocolesc, ca să mai trag de timp. Îmi place acest joc, nu mă grăbesc să termin desenul să văd ce se ascunde în spatelor punctelor aglomerate pe fila albă. Uneori mă întorc prin puncte mai vechi, mai mult din greşeală şi totuşi de obicei intenţionat. Pentru că aşa vreau eu. Pentru că vreau să mai revizitez acele momente importante când am atins câte un punct cu număr rotund, sau acele momente în care am unit din greşeală două puncte care nu erau consecutive. Mi-aş dori să pot şterge şi să îndrept greşeala, să iasă la final un desen magnific, fără greşeli, dar din păcate m-am apucat să îl completez cu pixul.

Gânduri de acum

Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beţia inconştientă a anilor de liceu şi am păşit într-o nouă etapă a vieţii mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică şi priveam înainte cu speranţă la patru ani de studenţie în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poţi trăi în aceştia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinaţie sâmburele de adevăr al legendelor studenţeşti. Dar cum nu chiar tot în viaţă este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii şi am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor şi frustrărilor mele de patru ani.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viaţă, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porţile destinului că ai ales să călătoreşti spre orizonturi către care nu eşti foarte sigur că vrei să aspiri. Mulţi oameni, odată trecuţi de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăţi pierd curajul de a mai privi înapoi şi de a-şi mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce şi a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să priveşti problema în profunzimea sa: dorinţa de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea faţă de alegerea făcută şi orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puţin mărunte care să umple cel puţin în aparenţă golul lăsat de dezamăgirea reprimată.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

Ne trăim viaţa într-un ritm alert. Am devenit sclavii tehnologiei şi a lucrurilor care fac lucrurile în locul nostru. Ne-am pierdut spiritul practic, ne-am pierdut puterea de a simţi, de a iubi, am pierdut tot ceea ce ne făcea oameni. Ne grăbim să creştem, să ne maturizăm, pierdem din vedere tot ceea ce este mai important şi ce ne desparte de nişte maşinării reci, automate şi fără simţire. Şi ajungem la un anumit punct în care stăm singuri în faţa unei oglinzi şi încercăm să căutăm un vinovat pentru goliciunea existenţei noastre şi pentru insuccesele pe care le trăim.

Groapa imundă