24

Pe perete ceasul stă neclintit, limbile sale singurul mesager al trecerii timpului. Tic-tac în surdină, secundele se scurg precum picăturile de laudanum dintr-o sticlă aproape terminată. Mereu circular, mereu întorcându-se de unde a plecat pentru un nou început, altundeva, pentru altcineva, repetitiv, dar niciodată monoton, tic-tac ceasul cântă tactul cadenţat al vieţii. Secunde devin minute, devin ore, devin zile, devin luni şi ani şi secole pe nesimţite, timpul merge veşnic înainte pe o autostradă cu sens unic.

24 de ore, scurgându-se iar şi iar, un nou început în fiecare zi, o nouă speranţă, noi dezamăgiri şi noi cuceriri. Pe culmea abruptă a satisfacţiei îmi rup încheieturile în escaladare asiduă doar ca în fiecare dimineaţă să mă găsesc din nou la bază. Spiritul malefic al răbdării mă ia şi mă cară pe aripile somnului, îmi taie avântul, mă încetineşte, dar ştiu că într-o zi tot sângele din vârfurile degetelor va fi doar o amintire a luptei mele crâncene cu mine însumi.

24 de preludii de Chopin îmi acompaniază fiecare început, precum o uvertură repezită a spectacolului vieţii mele. Schiţe muzicale printre crampe şi dureri, o vagă coloană sonoră pentru chinurile mele, pe care le reneg aşa cum îmi reneg orice urmă de regret pentru tot ce am greşit în această viaţă. Nu am îndeajuns de mult timp pentru păreri de rău, prea puţine ore într-o zi pentru a mă crampona de trecut şi prea puţine uverturi pentru a acompania fiecare greşeală.

24 de carate de aur încrustate în fruntea dricului în care se odihneşte fantoma raţiunii ucisă de impulsuri doborâtoare. Fără impuritate, cea mai curată strălucire a celui mai nobil element conducând cortegiul adormirii celei mai de preţ posesii ale mele.

24 de metri de pământ acoperă ocrotitor somnul tactului cadenţat al pragmatismului cotidian măcinat în dinţii nemiloşi ai sentimentalismului pervers. Boem, visător, l-am îngropat atât de adânc ca să nu îi mai aud şoaptele perfide în ureche, sădindu-mi îndoieli printre rădăcinile fragile ale certitudinii boeme.

24 de capitole în Odiseea lui Homer, 24 de capitole ale poveştii drumului lui Ulysse înapoi spre Itaca lui natală, acolo unde îl aşteaptă fără de tăgadă dragostea vieţii lui, în forma ei cea mai pură, nemăcinată de viermii modernităţii năucitoare.

24 de biţi de culoare cumulaţi în fiecare dintre pixelii aliniaţi tabelar, fără excepţie, colorându-mi digital fiecare amintire, fiecare zâmbet îngheţat în fotografiile reminiscente ale unei lumi ce nu mai este. O lume în care am trăit, în care m-am bucurat, în care m-am necăjit, o lume în care eraţi toţi acolo, veşnic tineri, veşnic cultivându-ne visele tinereşti, pline de avânturi şi speranţe împreună.

24 de ani de când am deschis ochii şi am păşit printre aceste feţe pe care nu le voi uita niciodată, 24 de ani în care m-am purtat în pelerinaj prin vieţile altora, în care i-am primit pe alţii în viaţa mea, în care am sperat de fiecare dată că va fi altfel, 24 de ani în care am avut încredere în fiecare nou început. Căci până şi ceasul se învârte, porneşte la drum în miez de noapte şi se întoarce de unde a plecat, gata spre a anunţa o nouă plecare, mereu aceeaşi, mereu circulară, dar niciodată monotonă.

2 Comments

Leave a Reply