Din vadul nopții se naște o nouă zi, precum dintre petale verzi, necoapte se naște o nouă floare. Mai mare, mai frumoasă, de fiecare dată fascinantă, dar mereu atât de mută, o simplă expresie a frumosului fără simțire. Astfel, soarele se înființează timid pentru a dirija încă odată conduita unei noi rutine diurne.
Tic-tac, ceasul își scurge secundele în dâre de sânge pe pereți plini de igrasie. Tic-tac își mișcă limbile agale, străpungând cu fiecare mișcare inima ce i se supune neputincioasă ca un pumnal ce se înfige și începe încet a se roti. Mă aflu prins între ciocan și nicovală, între o durere ucigătoare și neputința de a închide ochii și a muri. Sunt prizonier în spatele unor gratii groase de oțel pe care le apuc cu mâinile, încerc să le îndoi, să îmi fac loc printre ele, să scap către tărâmul verde-luminos al certitudinii.