Drumul este lung și fără destinație. Priviri se întâlnesc și se despart în fracțiuni de secundă. Unele insistă să zăbovească prelung, într-o holbare odioasă, altele se furișează subtil pe sub haine, pe sub piele, către suflet. Merg pe stradă. Am lăsat metroul în urmă să-și ducă mai departe și să-și înmulțească povara spirituală de care nici nu este conștient.
Trotuarul este plin. Oameni vin, oameni pleacă, oameni stau, oameni privesc, oameni se grăbesc, oameni zăbovesc. Este o nebunie totală. Resimt un fior de agorafobie, mă simt prins într-un flux ce pare să nu se mai sfârșească. Și fiecare persoană trece în drumul ei, se perindă, ca mici furnici dându-se cap în cap în jurul mușuroiului. Fur câte o privire de la studente tinere. Mă gândesc ce fac la poarta facultății. Oare așteaptă să intre la următorul curs, sau iau o pauză din obositoarea activitate de a-și tocii anii tinereții pe niște bănci de lemn putred sub tavane împovărate de igrasie? Discută vesele fără a le păsa de cei din jur, discuții aprinse despre băieți, despre ce vor face odată ce se va lăsa seara, despre petrecerea constantă din cămin. Oare de unde vin acestea și încotro se îndreaptă? Ce curs va lua a lor viață odată ce vor părăsi pentru ultima oară impunătoarea clădire a Universității, odată ce în urma lor se vor închide pentru ultima oară porțile grele de lemn ale anilor cei mai frumoși ai vieții lor? Cine poate ști?
Un țigan burtos discută cu un altul, mai mic și mai slăbănog. Stau în picioare o zi întreagă în fața unei măsuțe cu DVD-uri goale, băgate în carcase cu etichete printate la o imprimantă care cere de urgență schimbarea cartușului. Industria pirateriei în Piața Universității s-a stins de mult, dar unii încă mai încearcă să momească trecători cu filme încă neapărute în cinematografe. Mă întreb cine se lasă păcălit și mă întreb dacă merită. Cum se simt ei când își strâng în fiecare seară teancul neatins de DVD-uri și se întorc acasă și, privindu-și varicele de pe picioare ce s-a înființat de la atâta stat în picioare, se întreabă dacă nu ar fi trebuit mai bine să urmeze o școală. Poate atunci nu ar mai fi stat constant cu frica în sân, mereu gata pe fugă la apariția vreunui polițai pe care încă nu l-au șpăguit. Dar acum nu prea mai contează. S-au angajat într-o luptă asiduă pentru supraviețuire, trebuie să facă orice pentru a-și hrăni nevasta și copiii de acasă.
Pe o bancă un bătrân și o bătrână își trag sufletul. Sunt obosiți, dar fericiți. Se au unul pe celălalt. Au alergat poate o dimineață întreagă să-și prindă medicamentele pe stoc, sau vin de la nepoțelul pe care tocmai l-au dus la școală după ce i-au pregătit un mic dejun, preluând din povara părinților încovoiați de muncă și obligații. Iar după un început satisfăcător al zilei, se privesc cu o licărire de voioșie și discută aprins despre vremuri trecute, despre război, despre Antonescu, Hitler, Ceaușescu, Maurer, Dej, despre Iliescu, Băsescu, Constantinescu, despre copilăria lor la țară, despre fiorul bombelor și al simulatoarelor ce șuierau deasupra caselor lor, despre copiii lor, acum prea mari ca să le mai dea o îmbrățișare și să le mulțumească pentru tot, despre nepoții pentru al căror râs zgomotos, copilăresc ar lua-o din nou de la capăt și nu ar schimba nimic. Și despre cum anii au zburat pe lângă ei, despre cum totul se schimbă și totul se transformă, despre conflictul dintre generații, despre tinerii nesimțiți care nu oferă locul în autobuz, despre cum stăteau la coadă la lapte și carne, despre ciocolata Pitic, detergentul Dero, despre Cico, despre ocazionalul Pepsi și atât de rarul pachet de Kent, devenit monedă națională de contrabandă. În vremuri de mult uitate, în vremuri pe care unii nu le-au apucat sau în care unii au trăit mai mult decât și-ar fi dorit.
Timpul este esența evoluției. La timp ne raportăm întreaga existență. Fiecare secundă contează atunci când știi să o trăiești. Eu merg și privesc în jurul meu, observ și îmi pun întrebări. Mi-aș dori să mă pot opri să îi întreb pe toți cum o mai duc. Cum au ajuns acolo unde sunt acum? De unde vin? Unde se duc? Prin ce meandre de istorie și-au preumblat destinele. Dar știu că nu am cum. Mă înscriu în fluxul necontenit al vieții cotidiene, mă las purtat de valul de mulțime ce se grăbește către destinații necunoscute, visând poate în sinea lor ca timpul să mai stea în loc, să se oprească, să bea o cafea, să se relaxeze, să se odihnească. Dar timpul este prea grăbit. Se grăbește nuștiuunde cu pași repezi, transpirat de atâta agitație și uitându-se constant la propria-i creație – ceasul. Nu vrea să stea de vorbă și nu privește în jurul lui. Timpul zboară, timpul fuge, timpul este autostrada cu un singur sens pe care cu toții suntem călători, grăbind spre destinații incerte și fără cale de întoarcere.
Be First to Comment