Pasager (II)

Drumul este lung şi fără destinaţie. Priviri se întâlnesc şi se despart în fracţiuni de secundă. Unele insistă să zăbovească prelung, într-o holbare odioasă, altele se furişează subtil pe sub haine, pe sub piele, către suflet. Merg pe stradă. Am lăsat metroul în urmă să-şi ducă mai departe şi să-şi înmulţească povara spirituală de care nici nu este conştient.

Trotuarul este plin. Oameni vin, oameni pleacă, oameni stau, oameni privesc, oameni se grăbesc, oameni zăbovesc. Este o nebunie totală. Resimt un fior de agorafobie, mă simt prins într-un flux ce pare să nu se mai sfârşească. Şi fiecare persoană trece în drumul ei, se perindă, ca mici furnici dându-se cap în cap în jurul muşuroiului. Fur câte o privire de la studente tinere. Mă gândesc ce fac la poarta facultăţii. Oare aşteaptă să intre la următorul curs, sau iau o pauză din obositoarea activitate de a-şi tocii anii tinereţii pe nişte bănci de lemn putred sub tavane împovărate de igrasie? Discută vesele fără a le păsa de cei din jur, discuţii aprinse despre băieţi, despre ce vor face odată ce se va lăsa seara, despre petrecerea constantă din cămin. Oare de unde vin acestea şi încotro se îndreaptă? Ce curs va lua a lor viaţă odată ce vor părăsi pentru ultima oară impunătoarea clădire a Universităţii, odată ce în urma lor se vor închide pentru ultima oară porţile grele de lemn ale anilor cei mai frumoşi ai vieţii lor? Cine poate şti?

Un ţigan burtos discută cu un altul, mai mic şi mai slăbănog. Stau în picioare o zi întreagă în faţa unei măsuţe cu DVD-uri goale, băgate în carcase cu etichete printate la o imprimantă care cere de urgenţă schimbarea cartuşului. Industria pirateriei în Piaţa Universităţii s-a stins de mult, dar unii încă mai încearcă să momească trecători cu filme încă neapărute în cinematografe. Mă întreb cine se lasă păcălit şi mă întreb dacă merită. Cum se simt ei când îşi strâng în fiecare seară teancul neatins de DVD-uri şi se întorc acasă şi, privindu-şi varicele de pe picioare ce s-a înfiinţat de la atâta stat în picioare, se întreabă dacă nu ar fi trebuit mai bine să urmeze o şcoală. Poate atunci nu ar mai fi stat constant cu frica în sân, mereu gata pe fugă la apariţia vreunui poliţai pe care încă nu l-au şpăguit. Dar acum nu prea mai contează. S-au angajat într-o luptă asiduă pentru supravieţuire, trebuie să facă orice pentru a-şi hrăni nevasta şi copiii de acasă.

Pe o bancă un bătrân şi o bătrână îşi trag sufletul. Sunt obosiţi, dar fericiţi. Se au unul pe celălalt. Au alergat poate o dimineaţă întreagă să-şi prindă medicamentele pe stoc, sau vin de la nepoţelul pe care tocmai l-au dus la şcoală după ce i-au pregătit un mic dejun, preluând din povara părinţilor încovoiaţi de muncă şi obligaţii. Iar după un început satisfăcător al zilei, se privesc cu o licărire de voioşie şi discută aprins despre vremuri trecute, despre război, despre Antonescu, Hitler, Ceauşescu, Maurer, Dej, despre Iliescu, Băsescu, Constantinescu, despre copilăria lor la ţară, despre fiorul bombelor şi al simulatoarelor ce şuierau deasupra caselor lor, despre copiii lor, acum prea mari ca să le mai dea o îmbrăţişare şi să le mulţumească pentru tot, despre nepoţii pentru al căror râs zgomotos, copilăresc ar lua-o din nou de la capăt şi nu ar schimba nimic. Şi despre cum anii au zburat pe lângă ei, despre cum totul se schimbă şi totul se transformă, despre conflictul dintre generaţii, despre tinerii nesimţiţi care nu oferă locul în autobuz, despre cum stăteau la coadă la lapte şi carne, despre ciocolata Pitic, detergentul Dero, despre Cico, despre ocazionalul Pepsi şi atât de rarul pachet de Kent, devenit monedă naţională de contrabandă. În vremuri de mult uitate, în vremuri pe care unii nu le-au apucat sau în care unii au trăit mai mult decât şi-ar fi dorit.

Timpul este esenţa evoluţiei. La timp ne raportăm întreaga existenţă. Fiecare secundă contează atunci când ştii să o trăieşti. Eu merg şi privesc în jurul meu, observ şi îmi pun întrebări. Mi-aş dori să mă pot opri să îi întreb pe toţi cum o mai duc. Cum au ajuns acolo unde sunt acum? De unde vin? Unde se duc? Prin ce meandre de istorie şi-au preumblat destinele. Dar ştiu că nu am cum. Mă înscriu în fluxul necontenit al vieţii cotidiene, mă las purtat de valul de mulţime ce se grăbeşte către destinaţii necunoscute, visând poate în sinea lor ca timpul să mai stea în loc, să se oprească, să bea o cafea, să se relaxeze, să se odihnească. Dar timpul este prea grăbit. Se grăbeşte nuştiuunde cu paşi repezi, transpirat de atâta agitaţie şi uitându-se constant la propria-i creaţie – ceasul. Nu vrea să stea de vorbă şi nu priveşte în jurul lui. Timpul zboară, timpul fuge, timpul este autostrada cu un singur sens pe care cu toţii suntem călători, grăbind spre destinaţii incerte şi fără cale de întoarcere.

Be First to Comment

Leave a Reply