La poarta destinului

De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viaţă, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porÅ£ile destinului că ai ales să călătoreÅŸti spre orizonturi către care nu eÅŸti foarte sigur că vrei să aspiri. MulÅ£i oameni, odată trecuÅ£i de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăţi pierd curajul de a mai privi înapoi ÅŸi de a-ÅŸi mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce ÅŸi a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să priveÅŸti problema în profunzimea sa: dorinÅ£a de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea faţă de alegerea făcută ÅŸi orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puÅ£in mărunte care să umple cel puÅ£in în aparenţă golul lăsat de dezamăgirea reprimată.

Toată viaÅ£a mea m-au pasionat ÅŸi atras ÅŸtiinÅ£ele naturii: de la cunoaÅŸterea animalelor cu care împărÅ£im această lume, până la fineÅ£urile funcÅ£ionale ale corpului uman. A fost o înclinaÅ£ie aproape obsesivă în copilărie, hrănită ÅŸi de aviditatea cu care devoram fiecare episod din ER difuzat pe vremuri pe PRO TV, precum ÅŸi fiecare ediÅ£ie săptămânală a Teleenciclopediei, dar din ce în ce mai estompată pe măsură ce mă apropiam de vârsta adolescenÅ£ei. Asta pentru că am descoperit ÅŸi o alternativă: calculatorul. Åži o nouă pasiune a luat naÅŸtere, aproape înlocuind-o ÅŸi neutralizând-o pe cea precedentă. FascinaÅ£ia tehnologiei indusă de către părinÅ£i ÅŸi de către dotarea tehnologică cu care am fost obiÅŸnuit de mic m-au făcut să mă reorientez către domeniul IT. Venind anii de liceu ÅŸi vârsta alegerii drumului în viaţă, am decis să merg pe această “nouă” înclinaÅ£ie, am ales un venit gras ÅŸi uÅŸor de obÅ£inut (în comparaÅ£ie cu celelalte opÅ£iuni), comoditatea unui domeniu pe care deja îl cunoÅŸteam destul de bine ÅŸi unde puteam să învăţ în ritmul meu, am decis să urmez cursurile Facultăţii de Electronică, să îmi construiesc cariera în paralel ÅŸi să îmi obÅ£in diploma în domeniul tehnic ÅŸi să nu mă mai uit înapoi.

Åži astfel m-am trezit în primul an de facultate. Un calvar odios pe care a trebuit să îl îndur încă trei după aceea, având ÅŸi puncte în care efectiv am cedat nervos. Oricât de mult m-am chinuit, nu am reuÅŸit să găsesc o metodă să transform cursurile acestei facultăţi într-o activitate plăcută sau măcar să mă mint singur pe durata sesiunii ca să pot învăţa mai uÅŸor. Au venit restanÅ£e, au venit diferenÅ£e, au venit scrâşnire de dinÅ£i, neuroni omorâţi degeaba, dar au venit ÅŸi câţiva oameni pe care nu-i voi uita niciodată, oameni care m-au ajutat să mă ridic ÅŸi să merg mai departe, oameni cărora le datorez faptul că nu am picat niciun an ÅŸi clipe care vor marca întotdeauna amintirile mele din anii de studenÅ£ie… Primii ani de studenÅ£ie.

Între timp, am lucrat şi la dezvoltarea carierală, singurul lucru cu care am reuşit să mă conving cumva că merită să merg cu adevărat înainte, că merită să lupt pentru cartonul acela şi pentru o viaţă mai bine. Însă, spre sfârşitul celui de-al III-lea an, am început să mă gândesc dacă asta este ceea ce îmi doresc cu adevărat. În ciuda fascinaţiei legate de tehnologia, întotdeauna am găsit că am prea puţină răbdare să scriu cod dacă nu iese ceva bun rapid, am descoperit faptul că întotdeauna stând atât cu ochii în calculator tot va fi ceva care mă va distrage din activitatea programatorică şi, într-un final, argumentul capital a fost perspectiva de a petrece o viaţă de om într-un birou, în spatele unui monitor, doar unul dintre miile de alţi programatori. Sau chiar dacă voi avansa către posturi superioare, în cele din urmă, tot în faţa unui monitor voi sfârşi mai devreme sau mai târziu, fără a simţi cu adevărat că fac o diferenţă în existenţa cuiva, eu, ca individ.

Astfel, am privit înapoi şi am decis să îmi iau inima în dinţi şi să îmi urmez visul copilăriei, mult mai meaningful din punctul meu de vedere decât orice poţi concepe în spatele unui monitor şi să mă apuc să repar greşelile trecutului. Drept pentru care am pus mâna pe carte şi între job şi facultate m-am apucat să studiez, individual, dar şi ghidat de profesor, pentru admiterea la Facultatea de Medicină. Acum, după un semestru întreg şi un început stângaci de sesiune simt că nu am de ce să privesc din nou înapoi, pentru că ştiu că nu îmi voi irosi viaţa; pentru că sunt cu adevărat motivat să îmi împing limitele şi să ajung acolo unde îmi doresc, pentru că simt că, spre deosebire de Politehnică, sunt în stare să mă chinui măcar să învăţ o materie de 2 ori mai stufoasă, sunt pregătit să îmi dau silinţa şi să mă dedic urmării drumului pe care ar fi trebuit să îl am dintotdeauna.

Nu pot să spun că îmi pare rău de anii ce au trecut, probabil faptul că am ÅŸi o specializare în alt domeniu mă va ajuta mult mai târziu, singurele momente în care simt un vag regret este gândindu-mă că acum puteam fi anul V sau uitându-mă la colegii mei proaspăt absolvenÅ£i de liceu cum au tot timpul din lume ÅŸi totuÅŸi se plâng de lipsa lui, cum îşi doresc să se apuce să muncească, deÅŸi nu îşi dau seama ce implică asta, cum se stresează ÅŸi se sperie de primele examene… Nu îmi pare rău că voi termina la 30 de ani, sper doar să mă Å£ină puterile ÅŸi nervii să ajung acolo unde îmi doresc.

A păşi pe sub arcadele intimidante ale începutului de drum în viaţă nu înseamnă a te înscrie într-un drum fără întoarcere. Înseamnă a încerca să vezi dacă soarele bate dintr-o direcţie favorabilă pe poteca de cărămidă aurie a destinului pe care l-ai ales. Şi dacă nu, poate că acel drum de cărămidă aurie nu este al tău. Nu trebuie să îţi fie frică să te întorci cât mai ai timp şi să încerci o altă cărare către visurile tale. Niciodată să nu îţi fie frică să faci alegerea corectă, chiar dacă drumul îţi pare întunecat, iar luminiţa prea departe.

ÃŽn cele din urmă vei descoperi că de la un anumit punct încolo, remuneraÅ£iile grase nu îţi aduc fericirea, ci sunt doar tifoane subÅ£iri întinse peste rănile propriilor tale regrete ÅŸi frustrări de a nu fi ales să faci ceea ce îţi place cu adevărat. Iar rănile, oricât de bine ascunse ar fi, dor…

2 Comments

  1. Anca said:

    Mi-a plăcut cum te-ai deschis în această postare şi m-au impresionat optimismul tău, puterea ta de a merge mai departe şi, mai ales, determinarea de a-ţi urma visul, cu orice preţ. Mult succes în continuare!

    February 1, 2011
    Reply
  2. Simona Iagar said:

    Din pacate ajungem la un proces de autoevaluare autentic abia in anul 3, cand suntem suficient de maturi sa ne dam seama ca o viitoare cariera nu o construim pentru parintii nostri, o cariera nu e ceva ce poti schimba in functie de trend, o cariera o construiesti din pasiune si nevoia continuua de a atinge performanta si in cele din urma cariera e o slujba careia ii vei dedica de-acum libertatea si care trebuie sa se plieze cu configuratia ta filosofica fundamentala pe pamantul asta (cum e in cazul tau – a simÅ£i cu adevărat că fac o diferenţă în existenÅ£a cuiva, eu, ca individ.)

    February 8, 2011
    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *