La poarta destinului

De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viaţă, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porţile destinului că ai ales să călătoreşti spre orizonturi către care nu eşti foarte sigur că vrei să aspiri. Mulţi oameni, odată trecuţi de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăţi pierd curajul de a mai privi înapoi şi de a-şi mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce şi a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să priveşti problema în profunzimea sa: dorinţa de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea faţă de alegerea făcută şi orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puţin mărunte care să umple cel puţin în aparenţă golul lăsat de dezamăgirea reprimată.

Toată viaţa mea m-au pasionat şi atras ştiinţele naturii: de la cunoaşterea animalelor cu care împărţim această lume, până la fineţurile funcţionale ale corpului uman. A fost o înclinaţie aproape obsesivă în copilărie, hrănită şi de aviditatea cu care devoram fiecare episod din ER difuzat pe vremuri pe PRO TV, precum şi fiecare ediţie săptămânală a Teleenciclopediei, dar din ce în ce mai estompată pe măsură ce mă apropiam de vârsta adolescenţei. Asta pentru că am descoperit şi o alternativă: calculatorul. Şi o nouă pasiune a luat naştere, aproape înlocuind-o şi neutralizând-o pe cea precedentă. Fascinaţia tehnologiei indusă de către părinţi şi de către dotarea tehnologică cu care am fost obişnuit de mic m-au făcut să mă reorientez către domeniul IT. Venind anii de liceu şi vârsta alegerii drumului în viaţă, am decis să merg pe această “nouă” înclinaţie, am ales un venit gras şi uşor de obţinut (în comparaţie cu celelalte opţiuni), comoditatea unui domeniu pe care deja îl cunoşteam destul de bine şi unde puteam să învăţ în ritmul meu, am decis să urmez cursurile Facultăţii de Electronică, să îmi construiesc cariera în paralel şi să îmi obţin diploma în domeniul tehnic şi să nu mă mai uit înapoi.

Şi astfel m-am trezit în primul an de facultate. Un calvar odios pe care a trebuit să îl îndur încă trei după aceea, având şi puncte în care efectiv am cedat nervos. Oricât de mult m-am chinuit, nu am reuşit să găsesc o metodă să transform cursurile acestei facultăţi într-o activitate plăcută sau măcar să mă mint singur pe durata sesiunii ca să pot învăţa mai uşor. Au venit restanţe, au venit diferenţe, au venit scrâşnire de dinţi, neuroni omorâţi degeaba, dar au venit şi câţiva oameni pe care nu-i voi uita niciodată, oameni care m-au ajutat să mă ridic şi să merg mai departe, oameni cărora le datorez faptul că nu am picat niciun an şi clipe care vor marca întotdeauna amintirile mele din anii de studenţie… Primii ani de studenţie.

Între timp, am lucrat şi la dezvoltarea carierală, singurul lucru cu care am reuşit să mă conving cumva că merită să merg cu adevărat înainte, că merită să lupt pentru cartonul acela şi pentru o viaţă mai bine. Însă, spre sfârşitul celui de-al III-lea an, am început să mă gândesc dacă asta este ceea ce îmi doresc cu adevărat. În ciuda fascinaţiei legate de tehnologia, întotdeauna am găsit că am prea puţină răbdare să scriu cod dacă nu iese ceva bun rapid, am descoperit faptul că întotdeauna stând atât cu ochii în calculator tot va fi ceva care mă va distrage din activitatea programatorică şi, într-un final, argumentul capital a fost perspectiva de a petrece o viaţă de om într-un birou, în spatele unui monitor, doar unul dintre miile de alţi programatori. Sau chiar dacă voi avansa către posturi superioare, în cele din urmă, tot în faţa unui monitor voi sfârşi mai devreme sau mai târziu, fără a simţi cu adevărat că fac o diferenţă în existenţa cuiva, eu, ca individ.

Astfel, am privit înapoi şi am decis să îmi iau inima în dinţi şi să îmi urmez visul copilăriei, mult mai meaningful din punctul meu de vedere decât orice poţi concepe în spatele unui monitor şi să mă apuc să repar greşelile trecutului. Drept pentru care am pus mâna pe carte şi între job şi facultate m-am apucat să studiez, individual, dar şi ghidat de profesor, pentru admiterea la Facultatea de Medicină. Acum, după un semestru întreg şi un început stângaci de sesiune simt că nu am de ce să privesc din nou înapoi, pentru că ştiu că nu îmi voi irosi viaţa; pentru că sunt cu adevărat motivat să îmi împing limitele şi să ajung acolo unde îmi doresc, pentru că simt că, spre deosebire de Politehnică, sunt în stare să mă chinui măcar să învăţ o materie de 2 ori mai stufoasă, sunt pregătit să îmi dau silinţa şi să mă dedic urmării drumului pe care ar fi trebuit să îl am dintotdeauna.

Nu pot să spun că îmi pare rău de anii ce au trecut, probabil faptul că am şi o specializare în alt domeniu mă va ajuta mult mai târziu, singurele momente în care simt un vag regret este gândindu-mă că acum puteam fi anul V sau uitându-mă la colegii mei proaspăt absolvenţi de liceu cum au tot timpul din lume şi totuşi se plâng de lipsa lui, cum îşi doresc să se apuce să muncească, deşi nu îşi dau seama ce implică asta, cum se stresează şi se sperie de primele examene… Nu îmi pare rău că voi termina la 30 de ani, sper doar să mă ţină puterile şi nervii să ajung acolo unde îmi doresc.

A păşi pe sub arcadele intimidante ale începutului de drum în viaţă nu înseamnă a te înscrie într-un drum fără întoarcere. Înseamnă a încerca să vezi dacă soarele bate dintr-o direcţie favorabilă pe poteca de cărămidă aurie a destinului pe care l-ai ales. Şi dacă nu, poate că acel drum de cărămidă aurie nu este al tău. Nu trebuie să îţi fie frică să te întorci cât mai ai timp şi să încerci o altă cărare către visurile tale. Niciodată să nu îţi fie frică să faci alegerea corectă, chiar dacă drumul îţi pare întunecat, iar luminiţa prea departe.

În cele din urmă vei descoperi că de la un anumit punct încolo, remuneraţiile grase nu îţi aduc fericirea, ci sunt doar tifoane subţiri întinse peste rănile propriilor tale regrete şi frustrări de a nu fi ales să faci ceea ce îţi place cu adevărat. Iar rănile, oricât de bine ascunse ar fi, dor…

2 Comments

  1. Anca said:

    Mi-a plăcut cum te-ai deschis în această postare şi m-au impresionat optimismul tău, puterea ta de a merge mai departe şi, mai ales, determinarea de a-ţi urma visul, cu orice preţ. Mult succes în continuare!

    February 1, 2011
    Reply
  2. Simona Iagar said:

    Din pacate ajungem la un proces de autoevaluare autentic abia in anul 3, cand suntem suficient de maturi sa ne dam seama ca o viitoare cariera nu o construim pentru parintii nostri, o cariera nu e ceva ce poti schimba in functie de trend, o cariera o construiesti din pasiune si nevoia continuua de a atinge performanta si in cele din urma cariera e o slujba careia ii vei dedica de-acum libertatea si care trebuie sa se plieze cu configuratia ta filosofica fundamentala pe pamantul asta (cum e in cazul tau – a simţi cu adevărat că fac o diferenţă în existenţa cuiva, eu, ca individ.)

    February 8, 2011
    Reply

Leave a Reply