Tag: <span>destin</span>

Stau singur și mă întreb când au zburat anii, când s-au scurs primăverile printre crăpăturile din cadranul ceasului, unde am fost și unde am ajuns. Filă după filă, calendarul din perete s-a subțiat fiind înlocuit cu unul nou ca o perpetuă, ciclică măsură a puterii timpului de a săpa în stânca vieților noastre. Cinci ani de zile s-au dus și nu știu unde, pe ce, pentru ce. Ce am făcut, de ce nu am plecat, de ce sunt tot aici, înscris într-un cerc vicios al dorinței arzânde de a renunța care mi-a măcinat puțin câte puțin voința și elanul de a perpetua o minciună până la punctul în care simt că nu mai am puterea să mai suport, să mai înghit, să tolerez a fi ceea ce nu îmi doresc doar de dragul de a nu pierde timpul risipit.

Gânduri de acum

Noapte blândă cu stele strălucind timid din vârf de pensulă pastelată se așterne peste natura mută, peste blocuri adormite și asfalturi încinse. Noapte blândă cu nori albaștri răsfirați ascunși în penumbra întunericului senin, printre luminițele astrale, mistice, magice și intangibile. Noapte blândă cu amintirea păsărelelor ce cântau de dimineață. Noapte blândă pictată pe un șevalet magnific din sufletul pictorului melancolic. Noapte blândă cu lună plină, aurie, magnet al gândurilor târzii și sfetnic calm al sufletelor pierdute.

Gânduri de acum

Câte șanse ai să reclădești grădina Babilonului din ruina aridă a deșertului? Câte încercări să rostești incantația exorcizării demonului iubirii? Câte șanse să evadezi din labirintul depresiei până când gheara rece a morții o simți bătându-te parșiv pe umăr? De peretele rece se izbesc zarurile albe de fildeș ale destinului prezicând numeric și rece șansa, norocul de a mai avea ocazia unei încercări sau ghinionul fatidic de a rămâne în întuneric așteptând numerele favorabile. Fiecare mutare, ireversibilă, fiecare calcul, atât de sigur pe moment și totuși atât de imprevizibil, fiecare risc, atât de apăsător.

Gânduri de acum

Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beția inconștientă a anilor de liceu și am pășit într-o nouă etapă a vieții mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică și priveam înainte cu speranță la patru ani de studenție în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poți trăi în aceștia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinație sâmburele de adevăr al legendelor studențești. Dar cum nu chiar tot în viață este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii și am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor și frustrărilor mele de patru ani.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viață, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porțile destinului că ai ales să călătorești spre orizonturi către care nu ești foarte sigur că vrei să aspiri. Mulți oameni, odată trecuți de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăți pierd curajul de a mai privi înapoi și de a-și mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce și a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să privești problema în profunzimea sa: dorința de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea față de alegerea făcută și orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puțin mărunte care să umple cel puțin în aparență golul lăsat de dezamăgirea reprimată.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

Războiul de țesut șade uitat într-o cameră de țară. Acoperit cu un cearșaf alb-gălbui, testament al unor vremuri mai bune, stă erect și neînsuflețit ca o amintire a zilelor cu soare când bunica, strângându-și cu un batic moale la spate pletele bălaie de fată tânără se așeza hotărâtă pe tămburelul ce acum zace în beci fără un picior și cu mâinile-i bătătorite prin bulgări jilavi de pământ atingea fiecare fir ce trecea prin fața-i. Împletea o poveste ce-avea să nu moară niciodată, o poveste a firelor ce curg în șiruri paralele, dar prin care se țes timid imagini și motive. Firele ce niciodată nu se ating, dar care sunt legate și interconectate de bumbacuri fine ce se îmbină în idealuri și scopuri comune, precum destinele atâtor oameni evoluează, se petrec, călătoresc dinspre trecut, prin prezent către viitor într-un ciclu nesfârșit.

Pasager

Ne trăim viața într-un ritm alert. Am devenit sclavii tehnologiei și a lucrurilor care fac lucrurile în locul nostru. Ne-am pierdut spiritul practic, ne-am pierdut puterea de a simți, de a iubi, am pierdut tot ceea ce ne făcea oameni. Ne grăbim să creștem, să ne maturizăm, pierdem din vedere tot ceea ce este mai important și ce ne desparte de niște mașinării reci, automate și fără simțire. Și ajungem la un anumit punct în care stăm singuri în fața unei oglinzi și încercăm să căutăm un vinovat pentru goliciunea existenței noastre și pentru insuccesele pe care le trăim.

Groapa imundă

Și m-am născut… Și ce? Încă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcărește acest univers decadent ce se numește umanitate. Încă un nas să miroasă descompunerea morală și sufletească a societății înconjurătoare și a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. Încă o pereche de urechi să asculte marșul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. Încă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci și nepăsătoare, să își urle revolta împotriva direcției în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. Încă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. Încă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomerație grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie și își dă coate să aibă un loc cât mai în față la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Și astfel pornesc la drum cu toate simțurile înăbușite de presimțirea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.

Groapa imundă