Tag: destin

Stau singur şi mă întreb când au zburat anii, când s-au scurs primăverile printre crăpăturile din cadranul ceasului, unde am fost şi unde am ajuns. Filă după filă, calendarul din perete s-a subţiat fiind înlocuit cu unul nou ca o perpetuă, ciclică măsură a puterii timpului de a săpa în stânca vieţilor noastre. Cinci ani de zile s-au dus şi nu ştiu unde, pe ce, pentru ce. Ce am făcut, de ce nu am plecat, de ce sunt tot aici, înscris într-un cerc vicios al dorinţei arzânde de a renunţa care mi-a măcinat puţin câte puţin voinţa şi elanul de a perpetua o minciună până la punctul în care simt că nu mai am puterea să mai suport, să mai înghit, să tolerez a fi ceea ce nu îmi doresc doar de dragul de a nu pierde timpul risipit.

Gânduri de acum

Noapte blândă cu stele strălucind timid din vârf de pensulă pastelată se aşterne peste natura mută, peste blocuri adormite şi asfalturi încinse. Noapte blândă cu nori albaştri răsfiraţi ascunşi în penumbra întunericului senin, printre luminiţele astrale, mistice, magice şi intangibile. Noapte blândă cu amintirea păsărelelor ce cântau de dimineaţă. Noapte blândă pictată pe un şevalet magnific din sufletul pictorului melancolic. Noapte blândă cu lună plină, aurie, magnet al gândurilor târzii şi sfetnic calm al sufletelor pierdute.

Gânduri de acum

Câte şanse ai să reclădeşti grădina Babilonului din ruina aridă a deşertului? Câte încercări să rosteşti incantaţia exorcizării demonului iubirii? Câte şanse să evadezi din labirintul depresiei până când gheara rece a morţii o simţi bătându-te parşiv pe umăr? De peretele rece se izbesc zarurile albe de fildeş ale destinului prezicând numeric şi rece şansa, norocul de a mai avea ocazia unei încercări sau ghinionul fatidic de a rămâne în întuneric aşteptând numerele favorabile. Fiecare mutare, ireversibilă, fiecare calcul, atât de sigur pe moment şi totuşi atât de imprevizibil, fiecare risc, atât de apăsător.

Gânduri de acum

Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beţia inconştientă a anilor de liceu şi am păşit într-o nouă etapă a vieţii mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică şi priveam înainte cu speranţă la patru ani de studenţie în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poţi trăi în aceştia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinaţie sâmburele de adevăr al legendelor studenţeşti. Dar cum nu chiar tot în viaţă este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii şi am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor şi frustrărilor mele de patru ani.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viaţă, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porţile destinului că ai ales să călătoreşti spre orizonturi către care nu eşti foarte sigur că vrei să aspiri. Mulţi oameni, odată trecuţi de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăţi pierd curajul de a mai privi înapoi şi de a-şi mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce şi a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să priveşti problema în profunzimea sa: dorinţa de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea faţă de alegerea făcută şi orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puţin mărunte care să umple cel puţin în aparenţă golul lăsat de dezamăgirea reprimată.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste

Războiul de ţesut şade uitat într-o cameră de ţară. Acoperit cu un cearşaf alb-gălbui, testament al unor vremuri mai bune, stă erect şi neînsufleţit ca o amintire a zilelor cu soare când bunica, strângându-şi cu un batic moale la spate pletele bălaie de fată tânără se aşeza hotărâtă pe tămburelul ce acum zace în beci fără un picior şi cu mâinile-i bătătorite prin bulgări jilavi de pământ atingea fiecare fir ce trecea prin faţa-i. Împletea o poveste ce-avea să nu moară niciodată, o poveste a firelor ce curg în şiruri paralele, dar prin care se ţes timid imagini şi motive. Firele ce niciodată nu se ating, dar care sunt legate şi interconectate de bumbacuri fine ce se îmbină în idealuri şi scopuri comune, precum destinele atâtor oameni evoluează, se petrec, călătoresc dinspre trecut, prin prezent către viitor într-un ciclu nesfârşit.

Pasager

Ne trăim viaţa într-un ritm alert. Am devenit sclavii tehnologiei şi a lucrurilor care fac lucrurile în locul nostru. Ne-am pierdut spiritul practic, ne-am pierdut puterea de a simţi, de a iubi, am pierdut tot ceea ce ne făcea oameni. Ne grăbim să creştem, să ne maturizăm, pierdem din vedere tot ceea ce este mai important şi ce ne desparte de nişte maşinării reci, automate şi fără simţire. Şi ajungem la un anumit punct în care stăm singuri în faţa unei oglinzi şi încercăm să căutăm un vinovat pentru goliciunea existenţei noastre şi pentru insuccesele pe care le trăim.

Groapa imundă

Şi m-am născut… Şi ce? Încă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcăreşte acest univers decadent ce se numeşte umanitate. Încă un nas să miroasă descompunerea morală şi sufletească a societăţii înconjurătoare şi a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. Încă o pereche de urechi să asculte marşul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. Încă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci şi nepăsătoare, să îşi urle revolta împotriva direcţiei în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. Încă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. Încă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomeraţie grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie şi îşi dă coate să aibă un loc cât mai în faţă la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Şi astfel pornesc la drum cu toate simţurile înăbuşite de presimţirea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.

Groapa imundă