Din principiu, întotdeauna am vrut să cred că sunt un om căruia îi pasă. Întotdeauna am pus ceea ce simt alţii înaintea a ceea ce am simţit eu, nevoile celor de lângă mine înaintea alor mele. Am renunţat tacit la multe lucruri, doar la un simplu dicton al creierului meu ce îmi spune că aş putea răni sentimentele cuiva la care ţin. Şi a treia oară viaţa mi-a demonstrat că sunt un egoist fără pereche, sau cel puţin asta lasă acţiunile mele să se vadă.
Sunt, sau îmi place să cred că sunt, un om care pune prietenia deasupra oricărui alt ideal. Îmi place să cred că pentru mine prietenii sunt cea mai mare avuţie pe care o poate avea cineva, pentru că privirea nimănui nu se poate compara cu privirea empatică a unui prieten care îţi înţelege suferinţa şi este alături de tine, pentru că atingerea nimănui nu se compară cu strângerea de mână sau îmbrăţişarea pe care ţi-o oferă un prieten atunci când ai nevoie. Îmi place să cred că am un sistem de valori foarte bine definit în această problemă, dar iarăşi viaţa vine să îmi demonstreze contrariul.
Câte greşeli poate face un om până să-şi dea seama că viaţa lui nu merge în direcţia care ar trebui? Câte inimi trebuie să sfarme şi peste câte cadavre trebuie să calce pentru a-şi găsi liniştea interioară, pentru a se descoperi pe sine doar pentru a-şi da seama că nu este omul care credea că este? Viaţa este un amalgam complex de factori care se interpun traseului nostru drept prin ea, obligându-ne să cotim de mai multe ori pentru a putea ajunge la destinaţie. Este de datoria noastră să decidem prin ce parte vom ocoli obstacolele… Vom alege calea mai scurtă, dar mai murdară, sau poteca de piatră şi drumul mai lung?
