Din principiu, întotdeauna am vrut să cred că sunt un om căruia îi pasă. Întotdeauna am pus ceea ce simt alții înaintea a ceea ce am simțit eu, nevoile celor de lângă mine înaintea alor mele. Am renunțat tacit la multe lucruri, doar la un simplu dicton al creierului meu ce îmi spune că aș putea răni sentimentele cuiva la care țin. Și a treia oară viața mi-a demonstrat că sunt un egoist fără pereche, sau cel puțin asta lasă acțiunile mele să se vadă.
Sunt, sau îmi place să cred că sunt, un om care pune prietenia deasupra oricărui alt ideal. Îmi place să cred că pentru mine prietenii sunt cea mai mare avuție pe care o poate avea cineva, pentru că privirea nimănui nu se poate compara cu privirea empatică a unui prieten care îți înțelege suferința și este alături de tine, pentru că atingerea nimănui nu se compară cu strângerea de mână sau îmbrățișarea pe care ți-o oferă un prieten atunci când ai nevoie. Îmi place să cred că am un sistem de valori foarte bine definit în această problemă, dar iarăși viața vine să îmi demonstreze contrariul.
Câte greșeli poate face un om până să-și dea seama că viața lui nu merge în direcția care ar trebui? Câte inimi trebuie să sfarme și peste câte cadavre trebuie să calce pentru a-și găsi liniștea interioară, pentru a se descoperi pe sine doar pentru a-și da seama că nu este omul care credea că este? Viața este un amalgam complex de factori care se interpun traseului nostru drept prin ea, obligându-ne să cotim de mai multe ori pentru a putea ajunge la destinație. Este de datoria noastră să decidem prin ce parte vom ocoli obstacolele… Vom alege calea mai scurtă, dar mai murdară, sau poteca de piatră și drumul mai lung?
