Împinge-mă, am zis! Ezitarea ta e ezitarea mea, fiecare secundă în suspans, o șansă de a mă răzgândi. De ce îți este teamă? Că mă voi răni sau că într-un final voi trăi? Cu cât așteptăm mai mult, cu atât se adună teama de necunoscut.
Tag: <span>trecut</span>
Pășeam prin labirintul amintirilor și m-am pierdut. Nu mai știu de unde am început și am uitat unde vreau să ajung… Dacă vreau să ajung undeva. Pe pereți, răsfirate, poze fără noimă. Mă recunosc în unele, în altele parcă este un alt om. Are ochii mei, da, parcă și ceva din zâmbetul meu de altă dată… Același zâmbet pe care acuma l-am uitat, se pare, și încă nu știu de ce.
Trecut, prezent, viitor… Cele trei instanțe la care ne raportăm existența, trei ipostaze ale ființei noastre în raport cu atât de neînțelesul concept al timpului. Viața noastră se desfășoară de-a lungul unei plăpânde linii pe care singuri ne-o trasăm pe ființa noastră cu creionul propriilor noastre fapte. Noi suntem artizanii propriei concepții asupra idealului.
S-au dus foile din calendar, iar zăpada încă se lasă așteptată. Frigul de afară aduce o miasmă înșelătoare de iarnă. Și totuși mai sunt două zile până la finalul anului, două zile până când toți ne vom putea minți cu iluzia că problemele noastre au rămas problema anului ce a trecut și că ne înscriem într-un nou capitol, curat, imaculat, mai plini de energie și de speranțe. Dar înainte să pot da pagina și să încep să scriu trebuie să mă gândesc mai bine la tot ce a fost, la cum am evoluat, dacă am evoluat, la ce aș putea face să mă sustrag cercurilor vicioase în care m-am complăcut. Trebuie să pot porni la drum cu mintea limpede și împăcată conștient în același timp de schimbările pe care trebuie să le fac pentru a nu mă înscrie pe o curbă descendentă.