Cea mai lungă zi

Din vadul nopţii se naşte o nouă zi, precum dintre petale verzi, necoapte se naşte o nouă floare. Mai mare, mai frumoasă, de fiecare dată fascinantă, dar mereu atât de mută, o simplă expresie a frumosului fără simţire. Astfel, soarele se înfiinţează timid pentru a dirija încă odată conduita unei noi rutine diurne.

Tic-tac, ceasul îşi scurge secundele în dâre de sânge pe pereţi plini de igrasie. Tic-tac îşi mişcă limbile agale, străpungând cu fiecare mişcare inima ce i se supune neputincioasă ca un pumnal ce se înfige şi începe încet a se roti. Mă aflu prins între ciocan şi nicovală, între o durere ucigătoare şi neputinţa de a închide ochii şi a muri. Sunt prizonier în spatele unor gratii groase de oţel pe care le apuc cu mâinile, încerc să le îndoi, să îmi fac loc printre ele, să scap către tărâmul verde-luminos al certitudinii.

Sunt prizonier al necunoscutului, mă rup, mă sfâşii între două posibilităţi. Destinul mă pasează între două extreme, ca un imens joc de tenis al probabilităţii. Şi nimeni nu ratează, iar eu pendulez între bine şi rău, între mântuire şi distrugere. Încerc să-mi şterg toate gândurile, să le fac ghem, să le arunc la coşul de gunoi. Încerc să mă afund într-o ocupaţie, să mă refugiez în muncă, în gânduri pragmatice legate de algoritmică. Dar nu este nimica logic în pendularea mea ce nu-mi dă pace.

Mă simt afundat într-o negură de nepătruns, simt că picioarele mele mă poartă înainte pe un drum necunoscut şi nu pot să le opresc, să aştept ca negura să se risipească. Ştiu că urmează o răscruce, dar nu ştiu când, nu ştiu unde, nu ştiu cum şi nu am posibilitatea de a mă opri, de a sta să analizez şi de a face o alegere. Tic-tac secundarul mai face o cursă în jurul cadranului, fiecare bătaie îmi răsună în cap ca o picătură chinezească ce îmi deranjează toate fiinţa, ce îmi distorsionează viziunile din ce în ce mai sumbre cu fiecare moment ce se scurge prin tunelul incertitudinii.

Reuşesc pentru un moment să mă dezlipesc de această viziune a tenebrelor necunoscutului, doar pentru a consulta ceasul. El, ţiitorul timpului, numărătorul vieţilor, măcinătorul viselor, călăul liniştii mele interioare, doar el mă poate scoate din acest cerc vicios, sau mă poate dirija într-o spirală anevoioasă ce se încheie într-un minuscul punct al nimicniciei. Tic-tac, secundele se scurg vărsând sângele incertitudinii pe un perete plin de igrasie. Şi au trecut doar cinci minute… Şi multe altele se aliniază şi stau la coadă să fie cernute printre limbile lipsite de simţire ale ceasului. Încă o mie patru sute treizeci şi cinci şi ziua se va fi terminat… Şi poate şi calvarul meu. Sau poate că nu…

Be First to Comment

Leave a Reply