Du-mă acasă, măi tramvai

Printre case, printre lumini, pe lână panouri, pe sub balcoane cu jardiniere înflorite, peste treceri de pietoni, sfidând semafoarele zboară tramvaiul ca un misterios călător. Mereu pe acelaşi drum, mereu privind aceleaşi împrejurări, se târăşte şi se clatină plictisit, sictirit de monotonia unei existenţe întru un singur scop. Un simplu utilitar, o creaţie umană cu un ţel clar definit şi orizonturi limitate se târăşte ca un vierme străbătând aceleaşi crestături ale aceleiaşi seculare scoarţe de copac, mereu căutând un orizont nou, dar veşnic incapabil de a-şi depăşi condiţia, veşnic împovărat de aceeaşi frustrare a limitării impuse de natura existenţei sale microcosmice. Întinzându-şi captatoarele precum braţele unui acrobat atârnându-se de două sârme, singurul lui sprijin si sursă de energie, păşind cu roţi ruginite pe aceleaşi şine, parcă cu fiecare an mai afundate în asfaltul încins, porneşte la drumul unei noi zile tramvaiul…

Nimeni nu îl bagă în seamă, nimeni nu-l priveşte, toţi s-au obişnuit cu prezenţa lui, cu clinchetul monoton al încheieturilor sale obosite, cu deja plictisitoarea textură a ruginei adunate peste carcasa lui ce stă mărturie ale unor vremuri apuse. De când se plimbă sub aceleaşi balcoane, prin faţa aceloraşi uşi către care nu se poate întoarce şi prin care nu poate păşi a văzut atâţia oameni venind şi plecând, atâtea blocuri falnice ridicându-se din ţărână, strălucind pământii în lumina soarelui, acum prăfuite, obosite sub greutatea igrasiei. Balcoane la care s-au perindat atâtea feţe, atâtea rufe atârnate la uscat, atâtea gospodine truditoare cu şorţul galeş, atâţia bunici cu priviri blajine ridicându-şi nepoţelul spre a privi către măreţia lumii decadente pe care i-o lasă moştenire. El toate le-a văzut, le ştie, le păstrează între plăcile sale de metal, printre scaune cojite, brăzdate cu semne de marker. El toate le ştie, dar nu le spune nimănui. Un cufăr încuiat cu amintiri ale atâtor vieţi, ale atâtor destine, ale atâtor oameni. Atâtea poveşti ar putea şi ar vrea să le spună, dar jurământul său tacit de confident al atâtor suflete îl împiedică.

În spate un bătrân îşi aşează oasele grele pe un scaun solitar. O viaţă de om trăită pe aceeaşi rută. De când era mic îl ştie, un copil cuminte stând în braţele mamei care-l alintă cu vorbe dulci şi mângâieri blajine, abţinându-şi o lacrimă de fericire în colţul ochiului, uitând de grijile existenţiale bucurându-se de privirea ochilor tineri şi sclipitori ale unui pui de om. Apoi alergând după uşile-i deschise cu o servietă de piele în mână, sperând să nu întârzie la noul loc de muncă sau ţinându-şi copilul în braţe pe acelaşi scaun obosit pe care mama lui îl dezmierda odată şi-i cânta: “Du-mă acasă, măi tramvai, Du-mă acasă, ce mai stai?” Iar el râdea şi cânta şi el tramvaiului ca să zboare mai repede către căldura adăpostului părintesc. Acum este bătrân, poate că mâine nici nu va mai încălzi acelaşi scaun cu prezenţa sa.

Şi seara se lasă pe nesimţite. Sub straja unei căsuţe mici, cu portiţă şi cişmea stă un nou suflet în aşteptarea tramvaiului. Câinii latră, noaptea se adânceşte, străzile sunt pustii într-un colţ uitat de istorie, printre clădiri vechi si obosite. Bătrânul coboară greoi, ţinându-se de o bară, chinuindu-se să-şi ţină oasele tremurânde, iar tânărul ţopăie sprinten, mai să îl dărâme şi se aşează pe un scaun. Tramvaiul îşi închide uşile şi porneşte într-un demaraj timid, parcă voind să mai privească odată bătrânul întors cu spatele ce se îndreaptă către căsuţa cu geamuri cu tocuri de lemn măcinat de ploi, zăpezi şi multe primăveri. Dar nu poate zăbovi şi îşi continuă drumul pierzându-se în noapte. Iar de undeva din amintire răsună vocea dulce a mamei: “Du-mă acasă, măi tramvai! Du-mă acasă, ce mai stai? Du-mă la căsuţa mea cu portiţă şi cişmea!” Şi atunci mai picură o lacrimă pe nesimţite, stropind asfaltul dur şi prăfuit, amestecându-se în palizi străluciri cu bezna nopţii…

Be First to Comment

Leave a Reply