Du-mă acasă, măi tramvai

Printre case, printre lumini, pe lână panouri, pe sub balcoane cu jardiniere înflorite, peste treceri de pietoni, sfidând semafoarele zboară tramvaiul ca un misterios călător. Mereu pe același drum, mereu privind aceleași împrejurări, se târăște și se clatină plictisit, sictirit de monotonia unei existențe întru un singur scop. Un simplu utilitar, o creație umană cu un țel clar definit și orizonturi limitate se târăște ca un vierme străbătând aceleași crestături ale aceleiași seculare scoarțe de copac, mereu căutând un orizont nou, dar veșnic incapabil de a-și depăși condiția, veșnic împovărat de aceeași frustrare a limitării impuse de natura existenței sale microcosmice. Întinzându-și captatoarele precum brațele unui acrobat atârnându-se de două sârme, singurul lui sprijin si sursă de energie, pășind cu roți ruginite pe aceleași șine, parcă cu fiecare an mai afundate în asfaltul încins, pornește la drumul unei noi zile tramvaiul…

Nimeni nu îl bagă în seamă, nimeni nu-l privește, toți s-au obișnuit cu prezența lui, cu clinchetul monoton al încheieturilor sale obosite, cu deja plictisitoarea textură a ruginei adunate peste carcasa lui ce stă mărturie ale unor vremuri apuse. De când se plimbă sub aceleași balcoane, prin fața acelorași uși către care nu se poate întoarce și prin care nu poate păși a văzut atâția oameni venind și plecând, atâtea blocuri falnice ridicându-se din țărână, strălucind pământii în lumina soarelui, acum prăfuite, obosite sub greutatea igrasiei. Balcoane la care s-au perindat atâtea fețe, atâtea rufe atârnate la uscat, atâtea gospodine truditoare cu șorțul galeș, atâția bunici cu priviri blajine ridicându-și nepoțelul spre a privi către măreția lumii decadente pe care i-o lasă moștenire. El toate le-a văzut, le știe, le păstrează între plăcile sale de metal, printre scaune cojite, brăzdate cu semne de marker. El toate le știe, dar nu le spune nimănui. Un cufăr încuiat cu amintiri ale atâtor vieți, ale atâtor destine, ale atâtor oameni. Atâtea povești ar putea și ar vrea să le spună, dar jurământul său tacit de confident al atâtor suflete îl împiedică.

În spate un bătrân își așează oasele grele pe un scaun solitar. O viață de om trăită pe aceeași rută. De când era mic îl știe, un copil cuminte stând în brațele mamei care-l alintă cu vorbe dulci și mângâieri blajine, abținându-și o lacrimă de fericire în colțul ochiului, uitând de grijile existențiale bucurându-se de privirea ochilor tineri și sclipitori ale unui pui de om. Apoi alergând după ușile-i deschise cu o servietă de piele în mână, sperând să nu întârzie la noul loc de muncă sau ținându-și copilul în brațe pe același scaun obosit pe care mama lui îl dezmierda odată și-i cânta: “Du-mă acasă, măi tramvai, Du-mă acasă, ce mai stai?” Iar el râdea și cânta și el tramvaiului ca să zboare mai repede către căldura adăpostului părintesc. Acum este bătrân, poate că mâine nici nu va mai încălzi același scaun cu prezența sa.

Și seara se lasă pe nesimțite. Sub straja unei căsuțe mici, cu portiță și cișmea stă un nou suflet în așteptarea tramvaiului. Câinii latră, noaptea se adâncește, străzile sunt pustii într-un colț uitat de istorie, printre clădiri vechi si obosite. Bătrânul coboară greoi, ținându-se de o bară, chinuindu-se să-și țină oasele tremurânde, iar tânărul țopăie sprinten, mai să îl dărâme și se așează pe un scaun. Tramvaiul își închide ușile și pornește într-un demaraj timid, parcă voind să mai privească odată bătrânul întors cu spatele ce se îndreaptă către căsuța cu geamuri cu tocuri de lemn măcinat de ploi, zăpezi și multe primăveri. Dar nu poate zăbovi și își continuă drumul pierzându-se în noapte. Iar de undeva din amintire răsună vocea dulce a mamei: “Du-mă acasă, măi tramvai! Du-mă acasă, ce mai stai? Du-mă la căsuța mea cu portiță și cișmea!” Și atunci mai picură o lacrimă pe nesimțite, stropind asfaltul dur și prăfuit, amestecându-se în palizi străluciri cu bezna nopții…

Be First to Comment

Leave a Reply