Pe uliţe de poveste (II)

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveştii lor ce se desfăşoară tacit în minţile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaştem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă şi nici nu ne cunoaştem. Amintiri rămase în subconştient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaţa şi experienţa altora. Timpul trece peste praful micilor relaţii copilăreşti, îşi pune piciorul în el, se joacă, şterge dâra ce-am lăsat-o şi trece mai departe fără a privi înapoi.

Plouă… Pentru a câta oară? Pentru a câta oară nu stau şi privesc broboanele de apă cerească izbindu-se de fereastra mea, spărgându-se în bucăţele ce se risipesc în necunoscut precum atâtea visuri, atâtea idealuri, atâtea amintiri. Vreau să pornesc într-o plimbare pe drumurile pierdute ale copilăriei, printre blocurile înalte şi atât de impunătoare, printre casele dărăpănate acum, uitate de lume, pe aceleaşi uliţe şi străduţe, pe lângă aceleaşi garduri, aceleaşi alimentare uitate de valul comercialist, păstrând un aer bătrânesc de postrevoluţionar timpuriu, mai mult sau mai puţin proaspăt vopsite, dar cu aceleaşi uşi de lemn tocit şi mâncat cu o fereastră timida semi-obturată de o perdea roasă în mijloc.

Vreau să mă întorc în braţele tatălui meu prin acea ninsoare mare pe care mi-o mai amintesc doar din poveşti, să întind mâna bandajată după fulgii de nea atât de fascinanţi… Vreau să mă întorc la acea farmacie unde era vânzătoarea drăguţă care a ieşit de după tejghea şi m-a pupat, pentru că i-am zis că e frumoasă şi că îmi doresc asta. Cine ştie unde este ea acum? Aş vrea să mă întorc în staţia de tramvai unde aşteptam într-o noapte tramvaiul cu mama şi ea îmi cânta “Du-mă acasă, măi tramvai!” şi mă lua în braţe ca să nu îmi mai fie frig. Vreau să mă întorc în maldărul de jucării de la grădiniţa unde când am păşit prima oara nu am plâns după părinţii care au dispărut după uşa albă proaspăt vopsită, să simt din nou mirosul acela de băncuţe de lemn şi de jucării trecute printre atâtea mâini zeloase, constructive şi imaginative.

Vreau să mă întorc pe strada pe care mă duceam la şcoală şi să o văd de la aceeaşi înălţime, cu gropi şi nepavată de ani, să mă opresc la chioşcul de la parterul scării de vis-a-vis de şcoală şi să îmi iau jeleuri sau o gumă acră cu miez dulce. Vreau să mă văd iar în băncile vechi, rupte, mâzgălite şi găurite privind cuminte la tablă şi urmărind cum doamna învăţătoare ne ghidează primii paşi în viaţă.

Fiecare bancă, fiecare colţ, fiecare bloc, o altă poveste. Vreau să păşesc din nou cu paşi timizi pe uliţele copilăriei, acolo unde totul este frumos şi nimic nu este greu, unde visurile sunt mari, imaginaţia este nemărginită şi aspiraţiile puerile îmi umplu sufletul de speranţe. Vreau să ascult poveştile copacilor, testamentul frunzelor care în fiecare an se risipesc în maldăre de praf tomnatic ca să facă loc altora, şi altora, şi altora… Şi vreau să o aud pe femeia ce le mătură şi le aruncă într-un tomberon precum călăul timp ne-aruncă într-un maldăr de uitare.

Suntem doar frunze încolţite în copacul vieţii, înmugurim în primăvara păsărilor cântătoare, ne împănăm şi înverzim în glorie în vara soarelui veşnic, ne veştejim şi ne desprindem în toamna angoaselor şi adormim aşa cum am înmugurit sub troienele iernii nimicniciei.

Be First to Comment

Leave a Reply