Pe uliţe de poveste (II)

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveştii lor ce se desfăşoară tacit în minţile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaştem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă şi nici nu ne cunoaştem. Amintiri rămase în subconştient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaţa şi experienţa altora. Timpul trece peste praful micilor relaţii copilăreşti, îşi pune piciorul în el, se joacă, şterge dâra ce-am lăsat-o şi trece mai departe fără a privi înapoi.

Plouă… Pentru a câta oară? Pentru a câta oară nu stau ÅŸi privesc broboanele de apă cerească izbindu-se de fereastra mea, spărgându-se în bucăţele ce se risipesc în necunoscut precum atâtea visuri, atâtea idealuri, atâtea amintiri. Vreau să pornesc într-o plimbare pe drumurile pierdute ale copilăriei, printre blocurile înalte ÅŸi atât de impunătoare, printre casele dărăpănate acum, uitate de lume, pe aceleaÅŸi uliÅ£e ÅŸi străduÅ£e, pe lângă aceleaÅŸi garduri, aceleaÅŸi alimentare uitate de valul comercialist, păstrând un aer bătrânesc de postrevoluÅ£ionar timpuriu, mai mult sau mai puÅ£in proaspăt vopsite, dar cu aceleaÅŸi uÅŸi de lemn tocit ÅŸi mâncat cu o fereastră timida semi-obturată de o perdea roasă în mijloc.

Vreau să mă întorc în braÅ£ele tatălui meu prin acea ninsoare mare pe care mi-o mai amintesc doar din poveÅŸti, să întind mâna bandajată după fulgii de nea atât de fascinanÅ£i… Vreau să mă întorc la acea farmacie unde era vânzătoarea drăguţă care a ieÅŸit de după tejghea ÅŸi m-a pupat, pentru că i-am zis că e frumoasă ÅŸi că îmi doresc asta. Cine ÅŸtie unde este ea acum? AÅŸ vrea să mă întorc în staÅ£ia de tramvai unde aÅŸteptam într-o noapte tramvaiul cu mama ÅŸi ea îmi cânta “Du-mă acasă, măi tramvai!” ÅŸi mă lua în braÅ£e ca să nu îmi mai fie frig. Vreau să mă întorc în maldărul de jucării de la grădiniÅ£a unde când am păşit prima oara nu am plâns după părinÅ£ii care au dispărut după uÅŸa albă proaspăt vopsită, să simt din nou mirosul acela de băncuÅ£e de lemn ÅŸi de jucării trecute printre atâtea mâini zeloase, constructive ÅŸi imaginative.

Vreau să mă întorc pe strada pe care mă duceam la şcoală şi să o văd de la aceeaşi înălţime, cu gropi şi nepavată de ani, să mă opresc la chioşcul de la parterul scării de vis-a-vis de şcoală şi să îmi iau jeleuri sau o gumă acră cu miez dulce. Vreau să mă văd iar în băncile vechi, rupte, mâzgălite şi găurite privind cuminte la tablă şi urmărind cum doamna învăţătoare ne ghidează primii paşi în viaţă.

Fiecare bancă, fiecare colÅ£, fiecare bloc, o altă poveste. Vreau să păşesc din nou cu paÅŸi timizi pe uliÅ£ele copilăriei, acolo unde totul este frumos ÅŸi nimic nu este greu, unde visurile sunt mari, imaginaÅ£ia este nemărginită ÅŸi aspiraÅ£iile puerile îmi umplu sufletul de speranÅ£e. Vreau să ascult poveÅŸtile copacilor, testamentul frunzelor care în fiecare an se risipesc în maldăre de praf tomnatic ca să facă loc altora, ÅŸi altora, ÅŸi altora… Åži vreau să o aud pe femeia ce le mătură ÅŸi le aruncă într-un tomberon precum călăul timp ne-aruncă într-un maldăr de uitare.

Suntem doar frunze încolţite în copacul vieţii, înmugurim în primăvara păsărilor cântătoare, ne împănăm şi înverzim în glorie în vara soarelui veşnic, ne veştejim şi ne desprindem în toamna angoaselor şi adormim aşa cum am înmugurit sub troienele iernii nimicniciei.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *