Pe ulițe de poveste (II)

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveștii lor ce se desfășoară tacit în mințile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaștem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă și nici nu ne cunoaștem. Amintiri rămase în subconștient dar parcă desprinse din altă viață, din viața și experiența altora. Timpul trece peste praful micilor relații copilărești, își pune piciorul în el, se joacă, șterge dâra ce-am lăsat-o și trece mai departe fără a privi înapoi.

Plouă… Pentru a câta oară? Pentru a câta oară nu stau și privesc broboanele de apă cerească izbindu-se de fereastra mea, spărgându-se în bucățele ce se risipesc în necunoscut precum atâtea visuri, atâtea idealuri, atâtea amintiri. Vreau să pornesc într-o plimbare pe drumurile pierdute ale copilăriei, printre blocurile înalte și atât de impunătoare, printre casele dărăpănate acum, uitate de lume, pe aceleași ulițe și străduțe, pe lângă aceleași garduri, aceleași alimentare uitate de valul comercialist, păstrând un aer bătrânesc de postrevoluționar timpuriu, mai mult sau mai puțin proaspăt vopsite, dar cu aceleași uși de lemn tocit și mâncat cu o fereastră timida semi-obturată de o perdea roasă în mijloc.

Vreau să mă întorc în brațele tatălui meu prin acea ninsoare mare pe care mi-o mai amintesc doar din povești, să întind mâna bandajată după fulgii de nea atât de fascinanți… Vreau să mă întorc la acea farmacie unde era vânzătoarea drăguță care a ieșit de după tejghea și m-a pupat, pentru că i-am zis că e frumoasă și că îmi doresc asta. Cine știe unde este ea acum? Aș vrea să mă întorc în stația de tramvai unde așteptam într-o noapte tramvaiul cu mama și ea îmi cânta “Du-mă acasă, măi tramvai!” și mă lua în brațe ca să nu îmi mai fie frig. Vreau să mă întorc în maldărul de jucării de la grădinița unde când am pășit prima oara nu am plâns după părinții care au dispărut după ușa albă proaspăt vopsită, să simt din nou mirosul acela de băncuțe de lemn și de jucării trecute printre atâtea mâini zeloase, constructive și imaginative.

Vreau să mă întorc pe strada pe care mă duceam la școală și să o văd de la aceeași înălțime, cu gropi și nepavată de ani, să mă opresc la chioșcul de la parterul scării de vis-a-vis de școală și să îmi iau jeleuri sau o gumă acră cu miez dulce. Vreau să mă văd iar în băncile vechi, rupte, mâzgălite și găurite privind cuminte la tablă și urmărind cum doamna învățătoare ne ghidează primii pași în viață.

Fiecare bancă, fiecare colț, fiecare bloc, o altă poveste. Vreau să pășesc din nou cu pași timizi pe ulițele copilăriei, acolo unde totul este frumos și nimic nu este greu, unde visurile sunt mari, imaginația este nemărginită și aspirațiile puerile îmi umplu sufletul de speranțe. Vreau să ascult poveștile copacilor, testamentul frunzelor care în fiecare an se risipesc în maldăre de praf tomnatic ca să facă loc altora, și altora, și altora… Și vreau să o aud pe femeia ce le mătură și le aruncă într-un tomberon precum călăul timp ne-aruncă într-un maldăr de uitare.

Suntem doar frunze încolțite în copacul vieții, înmugurim în primăvara păsărilor cântătoare, ne împănăm și înverzim în glorie în vara soarelui veșnic, ne veștejim și ne desprindem în toamna angoaselor și adormim așa cum am înmugurit sub troienele iernii nimicniciei.

Be First to Comment

Leave a Reply