Tag: <span>nou inceput</span>

IV. Prin vâltoarea vieții

Noaptea s-a lăsat pe nesimțite peste străzile înguste. Pavate cu intenții bune ale unei ere ce se stinge ușor în memoria celor ce pășesc asupra lor, susțin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Nu s-au schimbat încă îndeajuns de multe, dar viața mea abia începe.

Amintirea schimbării

III. Pe aleile iubirii

Noaptea se așternuse blând peste copacii tomnatici, o cupolă peste pași nenumărați de tineri îndrăgostiți vrăjiți de romantismul întunericului. Printre alei ne perindam ca oricare doi alții, vorbind, exersând magia descoperirii celuilalt. Nu am cunoscut niciodată farmecul nocturn al Cișmigiului. Mergând pe lângă bănci, vedeam bunicile bârfind fervid, copiii țipând, alergând, căzând în jurul copacului înconjurat de pietriș. Lacul de o parte a noastră veghea senin exercitând un magnetism nepământesc… același magnetism care era să-mi secere suflarea odată, demult.

Amintirea schimbării

II. În tenebrele prezentului

Închid ușa după mine și pornesc la drum. Liftul se târăște încet de-a lungul etajelor care curg agale prin fața celor două geamuri. Pe cerul gri prima lumina deja s-a revărsat peste lumea strâmtă a aleilor centrului. În spatele gardului pe lângă care mă plimb parcul abia se dezmorțește sub povara brumei tomnatice în primele lătrături ale câinilor rupând tăcerea romantică a îndrăgostiților matinali. La liceu, forfotă mare, elevii se adună în față se întâlnesc, râd, nu au nicio grijă. Înfășurați în coconul cald al celor mai frumoși ani, sunt rupți de realitatea ce stă la pândă după colț să îi izbească trezindu-i.

Amintirea schimbării

I. În odăile trecutului

Noaptea s-a lăsat pe nesimțite peste străzile înguste. Pavate cu intenții bune ale unei ere ce se stinge ușor în memoria celor ce pășesc asupra lor, susțin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Lângă ușă, scăunelul mic și alb pe care mă așezam să îmi leg ghetuțele înainte de a pleca la grădiniță. Iar în perete, oglinda înclinată, înnegrită, obosită, în care bunica își exersa zi de zi vanitatea femeiască, ultimele aranjări înainte să iasă în lume. Oglinda, ea singură martor tăcut al sufletelor ce s-au perindat prin acel hol, al vieților ce au început, au crescut și s-au frânt în adăpostul acestor pereți.

Amintirea schimbării

Orașul meu se înalță măreț pe sub ceruri senine. Orașul meu are clădiri înalte, are străzi asfaltate, benzi duble, are semafoare, parcuri, grădini, terase și felinare stradale. Orașul meu este construit în jurul unei fântâni eterne ce strălucește hipnotic sub razele soarelui, risipindu-se în picături fine ce se aruncă sinucigaș pe marginile-i marmorate și pe asfaltul încins. Orașul meu mi l-am clădit cu mâna mea, i-am dat puterea de a se dezvolta, i-am dat lumină, i-am dat electricitate, i-am dat zile senine și călduroase.

Gânduri de acum