Labirint

Pășeam prin labirintul amintirilor și m-am pierdut. Nu mai știu de unde am început și am uitat unde vreau să ajung… Dacă vreau să ajung undeva. Pe pereți, răsfirate, poze fără noimă. Mă recunosc în unele, în altele parcă este un alt om. Are ochii mei, da, parcă și ceva din zâmbetul meu de altă dată… Același zâmbet pe care acuma l-am uitat, se pare, și încă nu știu de ce.

Ating pereții. Sunt reci, la fel de reci ca și vântul ce îmi îngheață oasele, reci ca berea care mă acompaniază în miez de noapte, reci ca focul înghețat ce arde în mine, dorința de a regăsi din nou omul acela pe care îl văd aici. Dar sunt doar niște poze aranjate fără nicio logică, niciun început și niciun sfârșit, sunt doar frânturi dintr-o viață pe care mi se pare că am cunoscut-o, dar care pare atât de străină de mine acum. Totul este vag, o ceață densă se interpune în drumul meu printre aceste ruine.

Dar omul acela nu mai este. Acum cred că se află la doi metri sub pământ, dormind somnul agitat al uitării într-un coșciug al nimănui, un coșciug ce nu-i aparținea, îngropat de viu în noianul nebuniei tinereții. Iar acesta este mausoleul lui. Un mausoleu în care m-am baricadat acum, la drum de seară, adăpostindu-mă de vâltoarea ploii primăvăratice ale unui al început.

Be First to Comment

Leave a Reply