Labirint

Păşeam prin labirintul amintirilor şi m-am pierdut. Nu mai ştiu de unde am început şi am uitat unde vreau să ajung… Dacă vreau să ajung undeva. Pe pereţi, răsfirate, poze fără noimă. Mă recunosc în unele, în altele parcă este un alt om. Are ochii mei, da, parcă şi ceva din zâmbetul meu de altă dată… Acelaşi zâmbet pe care acuma l-am uitat, se pare, şi încă nu ştiu de ce.

Ating pereţii. Sunt reci, la fel de reci ca şi vântul ce îmi îngheaţă oasele, reci ca berea care mă acompaniază în miez de noapte, reci ca focul îngheţat ce arde în mine, dorinţa de a regăsi din nou omul acela pe care îl văd aici. Dar sunt doar nişte poze aranjate fără nicio logică, niciun început şi niciun sfârşit, sunt doar frânturi dintr-o viaţă pe care mi se pare că am cunoscut-o, dar care pare atât de străină de mine acum. Totul este vag, o ceaţă densă se interpune în drumul meu printre aceste ruine.

Dar omul acela nu mai este. Acum cred că se află la doi metri sub pământ, dormind somnul agitat al uitării într-un coşciug al nimănui, un coşciug ce nu-i aparţinea, îngropat de viu în noianul nebuniei tinereţii. Iar acesta este mausoleul lui. Un mausoleu în care m-am baricadat acum, la drum de seară, adăpostindu-mă de vâltoarea ploii primăvăratice ale unui al început.

Be First to Comment

Leave a Reply