Amintirea schimbării (III)

III. Pe aleile iubirii

Noaptea se așternuse blând peste copacii tomnatici, o cupolă peste pași nenumărați de tineri îndrăgostiți vrăjiți de romantismul întunericului. Printre alei ne perindam ca oricare doi alții, vorbind, exersând magia descoperirii celuilalt. Nu am cunoscut niciodată farmecul nocturn al Cișmigiului. Mergând pe lângă bănci, vedeam bunicile bârfind fervid, copiii țipând, alergând, căzând în jurul copacului înconjurat de pietriș. Lacul de o parte a noastră veghea senin exercitând un magnetism nepământesc… același magnetism care era să-mi secere suflarea odată, demult.

Am trecut pe lângă locurile de joacă, acum pline cu jucării, tobogane, tiroliene, tunele și animăluțe colorate. Din pietrișul peste care călcam copil fiind, cu care aruncam în alți copii și în care ne jucam s-au ridicat edificiile progresului. Doar gărgărițele au rămas, mereu aceleași, cu aceiași ochi goi și zâmbet larg, roșii și galbene cu buline negre, ele singure au rezistat testului nemilos al timpului. Peste râsetul și urletele copilului care am fost s-a lăsat întunericul.

Liniște… o mare de liniște ne învăluia atunci când nu am mai rezistat ochilor tăi albaștri și zâmbetului cald care îmi urmăreau fiecare cuvânt. Nu am mai rezistat și te-am sărutat. Acolo, sus, pe stâncile cu trepte ale Cișmigiului, unde în liceu jucam mima și ne strângeam în grup să bem bere. Același grup care s-a lăsat măcinat de apele învolburate ale urei, nepăsării și orgoliului.

Acolo ți-am descoperit buzele, în spatele tău murmurul izvorului, în spatele meu pătura nopții, emoția apropierii, magia întunericului. Te-am privit și nu mi-a venit să cred. Acele câteva secunde în care inima bătarea mai tare ca oricând pulsând în vine gânduri răzlețe ce se risipeau în negura azurie a ochilor tăi. Te-am simțit cu toată forța implantându-te în simțirea mea, ți-am simțit degetele printre ale mele și peste noi veghind luna nouă, din spatele umbrei.

Printre palpitații mi-au jucat prin fața ochilor zeci de amintiri, zeci de fețe trecătoare, am simțit lunile, anii, scurgându-se printre degetele noastre și am realizat că acum și aici eram doar noi, tronând peste trecut pe culmile unui noi început.

Pe banca obosită stăteam și priveam apa liniștită în care se reflecta calmul ireal al nopții. Copacii se aplecau încercând să o atingă. Pe o altă bancă, copilul își îmbrățișează bunica, este singurul fel de iubire pe care îl cunoaște. Mă privește cu un zâmbet jucăuș și întoarce capul risipindu-se în trecut.

Be First to Comment

Leave a Reply