Despre melci

Plouă de două zile legat. De la balcon, Jean vede cum s-a format un mic fluviu care gâdilă cauciucurile mașinilor parcate de-a lungul trotuarului. Acesta curge clipocind frenetic sub greutatea picăturilor de ploaie care îl împlinesc către alte și alte străzi, primind afluenți de prin ganguri și străduțe mai mici, își taie cursul prin munți și văi de beton obosit. Orașul zace neputincios ca un boboc galeș care s-a pierdut de cârd și nici nu mai are puterea să piuie, să-i cheme.

Cu o zi înainte, Jean se plimbase prin ploaia torențială. Se udase până la oase, dar nu i-a păsat, căutase melci prin parcul ce se întindea în spatele blocului său. Își amintise de Anne-Marie cea cu ochii verzi și sclipitori și cu un zâmbet care înmuia inimile de piatră. Era o fată de o inocență incredibilă, naivă și sensibilă, iar el se îndrăgostise de ea din acel moment în care s-au trezit amândoi la acea terasă însorită sorbind în același timp din ceștile cu cafea aburindă. Lui i se încețoșaseră ochelarii. Nici nu apucase să și-i șteargă bine că se treziră amândoi împărțind aceeași alee cot la cot pe biciclete. Era o zi frumoasă atunci și au urmat multe altele. Unele cu soare, unele cu ploaie, dar mereu împreună, de cele mai multe ori pe două roți trăind boem mirajul pasiunii în devenire.

De fiecare dată când ploua, Annei îi plăcea să îl ia de mână și să îl tragă după ea pe aleile umede. Uneori își dădea jos sandalele și călca iarba umedă, dansând, zâmbind, devenind una cu ploaia. Dar de cele mai multe ori îi plăcea să caute și să privească melcii care ieșeau cu zecile de printre lamele fine de iarbă. Crezi că melcii cunosc dragostea? îl întreba entuziasmată, aplecată deasupra câte unei perechi de târâtoare. Sincer, lui i se păreau dezgustători cum se târau și lăsau dâre de mucus în urmă. Dar ei îi plăceau, iar lui îi plăcea să o vadă fericită. Nu știu. Tu ce crezi? o întreba de fiecare dată de parcă era prima oară când lua parte la fascinația ei legată de amorul gastropodelor.

Mi se pare că orice ființă ar trebui să o cunoască. Dragostea este peste tot în natură, oriunde te uiți, trebuie doar să știi să o cauți și să te bucuri de ea. Cred că am putea învăța ceva de la melci. Nu se grăbesc niciodată, parcă ar savura fiecare strop de viață. îi răspundea pe un ton pe cât de serios, pe atât de ludic. Și îl apuca iar de mână și îl trăgea după ea alergând desculță prin iarbă, grijulie să nu strivească fericirea microcosmosului ce i se întindea la picioare.

Trecuse ceva vreme de atunci. Acum Anne-Marie era undeva, departe. Cine știe unde? Ultima oară plecase la studii prin străinătate. Mai vorbiseară din când în când prin e-mail-uri seci și repetitive: Ce mai faci? Cum mai merg studiile? Cum e vremea pe acolo? În fine, toate platitudinile pe care le schimbă doi oameni care nu și-au mai întâlnit privirile de luni bune. Sau poate erau ani? Nu mai știa, timpul se mișca greu în micul lor orășel de provincie. Timpul lui nu mai era acum timpul Annei. Ale ei erau graba și agitația capitalei unei alte țări străine. Se adaptase bine, se pare că uitase și de fascinația ei pentru melcii care savurau verdeața ierbii și aerul umed al ploii de vară în lentoarea lor, melcii de la care învățase cum să te bucuri de viață. Acum o fascinau păsările călătoare, grăbite și mereu pe fugă. Ar fi vrut să fie liberă ca ele și să vadă cât mai multe, lucruri mari și grandioase pentru care firul ierbii este un fir de praf pe tălpi mastodonice de granit.

Jean se așeză în fața laptop-ului și începu să tasteze un e-mail nou. Crezi că melcii se tem că le-am putea strivi fericirea sub tălpile noastre grăbite și ignorante la lucrurile mici? Crezi că ei cunosc dragostea? Crezi că atunci când îi mâncăm ne hrănim cu puterea lor de a iubi? Încă mai crezi?…

Be First to Comment

Leave a Reply