Amintirea schimbării (I)

I. În odăile trecutului

Noaptea s-a lăsat pe nesimţite peste străzile înguste. Pavate cu intenţii bune ale unei ere ce se stinge uşor în memoria celor ce păşesc asupra lor, susţin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Lângă uşă, scăunelul mic şi alb pe care mă aşezam să îmi leg ghetuţele înainte de a pleca la grădiniţă. Iar în perete, oglinda înclinată, înnegrită, obosită, în care bunica îşi exersa zi de zi vanitatea femeiască, ultimele aranjări înainte să iasă în lume. Oglinda, ea singură martor tăcut al sufletelor ce s-au perindat prin acel hol, al vieţilor ce au început, au crescut şi s-au frânt în adăpostul acestor pereţi.

Intru. Totul este aşa cum mi-l aminteam. Recamierul vechi, îmbâcsit, mâncat de molii, corpul cu vitrine din care peştii de sticlă mă priveau odată fără viaţă, până şi masa mare de lemn, neclintită din colţul ei. Un univers cu miros bătrânesc ce nu suferă schimbare, reticent la lumea de afară, îndoit sub povara amintirii celor ce au plecat. Dar nu mai e nimic aici. Sufletul a plecat şi el, un peisaj despuiat, o mărturie a succesiunii aşteptând un nou set de mâini să se încreţească la adăpostu-i.

Unde este veselia copilului de altă dată, lacrimile ce se revărsau peste julituri şi vânătăi tinereşti, bătăile accelerate a inimii în dimineţile de Moş Nicolaie descoperind micile cadouri îndesate între geamurile bucătăriei? Unde? S-au strecurat printre podele, s-au absorbit în calciul pereţilor îngălbenindu-l, s-au stins în părul alb ca zăpada al bunicii ce mi-a oferit cu mâini tremurânde un ultim testament al dragostei părinteşti.

Cu o privire mereu caldă, mereu aceeaşi, cu ochii umezi printre riduri, a păşit pragul sfârşitului unei etape lăsând în urma ei un cuib al unui nou început, un cuib al un unor noi speranţe clădit pe temeliile generaţiilor ce şi-au lăsat amprenta în fiecare colţişor.

Şi iar mirosul bătrânesc: atât de cunoscut, atât de îmbibat cu miasma amintirilor, al serilor cu desene animate pe televizorul mare ce prindea doar câteva canale, al aşteptării fervide după o nouă ieşire în parc, al lacrimilor copilăreşti vărsate după mama de fiecare data când mă aducea şi pleca, al emoţiei fiecărei convorbiri cu ea la telefon. Le-am regăsit pe toate, m-am simţit purtat de ele într-o altă lume privind dulapurile din bucătărie cu vopseaua albastră ce se desprinde în forme verzi care mai de care mai interesante. Am recunoscut fiecare pată, aceleaşi ca acum douăzeci de ani, mă fascinau, îmi imaginam că pot fi tot ceea ce doresc eu să fie. Privind din spatele vitrinei, am descoperit cănuţele cu ursuleţi din care îmi beam în fiecare dimineaţă ceaiul de muşeţel, sorbind din el fiecare picătură şi completând-o cu pâine cu unt şi dulceaţă: dulcile dimineţi ale zorilor vieţii mele.

Şi dormitorul… cu patul vechi în care ascultam poveştile bunicii înainte de culcare, vegheat de şifonierul masiv, acum o epavă a ceea ce a fost odată. Şifonierul în spatele căruia se rezema în colţ un sac imens cu jucării de toate felurile. Totul pare acum atât de mic, când eu mi le aminteam atât de mari, o lume întreagă la picioarele imaginaţiei mele, un univers în care mă învârteam şi care nu cunoştea limite, universul copilului care am fost.

Trandafirul japonez se încovoieşte obosit într-un ghiveci, el singur testament al sufletului ce s-a cristalizat în el, uitat de timp, dar nu de cei ce l-au iubit, o rămăşiţă a ceea ce a fost odată o mamă, o fiică, o soră. Flori nu mai face, dar veghează, veşnic mut, veşnic neclintit, o fereastră către cei ce nu mai sunt, încărcat de amintire, de însemnătate, de lacrimi şi iubire.

Şi pe podea, copilul. Prins în mrejele imaginaţiei, înconjurat de jucării. Mă priveşte pentru câteva secunde şi se întoarce printre maşinuţe risipindu-se în trecut. Oare dacă ar putea vorbi mi-ar spune că sunt ceea îşi dorea să fiu?

Be First to Comment

Leave a Reply