Amintirea schimbării (I)

I. În odăile trecutului

Noaptea s-a lăsat pe nesimțite peste străzile înguste. Pavate cu intenții bune ale unei ere ce se stinge ușor în memoria celor ce pășesc asupra lor, susțin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Lângă ușă, scăunelul mic și alb pe care mă așezam să îmi leg ghetuțele înainte de a pleca la grădiniță. Iar în perete, oglinda înclinată, înnegrită, obosită, în care bunica își exersa zi de zi vanitatea femeiască, ultimele aranjări înainte să iasă în lume. Oglinda, ea singură martor tăcut al sufletelor ce s-au perindat prin acel hol, al vieților ce au început, au crescut și s-au frânt în adăpostul acestor pereți.

Intru. Totul este așa cum mi-l aminteam. Recamierul vechi, îmbâcsit, mâncat de molii, corpul cu vitrine din care peștii de sticlă mă priveau odată fără viață, până și masa mare de lemn, neclintită din colțul ei. Un univers cu miros bătrânesc ce nu suferă schimbare, reticent la lumea de afară, îndoit sub povara amintirii celor ce au plecat. Dar nu mai e nimic aici. Sufletul a plecat și el, un peisaj despuiat, o mărturie a succesiunii așteptând un nou set de mâini să se încrețească la adăpostu-i.

Unde este veselia copilului de altă dată, lacrimile ce se revărsau peste julituri și vânătăi tinerești, bătăile accelerate a inimii în diminețile de Moș Nicolaie descoperind micile cadouri îndesate între geamurile bucătăriei? Unde? S-au strecurat printre podele, s-au absorbit în calciul pereților îngălbenindu-l, s-au stins în părul alb ca zăpada al bunicii ce mi-a oferit cu mâini tremurânde un ultim testament al dragostei părintești.

Cu o privire mereu caldă, mereu aceeași, cu ochii umezi printre riduri, a pășit pragul sfârșitului unei etape lăsând în urma ei un cuib al unui nou început, un cuib al un unor noi speranțe clădit pe temeliile generațiilor ce și-au lăsat amprenta în fiecare colțișor.

Și iar mirosul bătrânesc: atât de cunoscut, atât de îmbibat cu miasma amintirilor, al serilor cu desene animate pe televizorul mare ce prindea doar câteva canale, al așteptării fervide după o nouă ieșire în parc, al lacrimilor copilărești vărsate după mama de fiecare data când mă aducea și pleca, al emoției fiecărei convorbiri cu ea la telefon. Le-am regăsit pe toate, m-am simțit purtat de ele într-o altă lume privind dulapurile din bucătărie cu vopseaua albastră ce se desprinde în forme verzi care mai de care mai interesante. Am recunoscut fiecare pată, aceleași ca acum douăzeci de ani, mă fascinau, îmi imaginam că pot fi tot ceea ce doresc eu să fie. Privind din spatele vitrinei, am descoperit cănuțele cu ursuleți din care îmi beam în fiecare dimineață ceaiul de mușețel, sorbind din el fiecare picătură și completând-o cu pâine cu unt și dulceață: dulcile dimineți ale zorilor vieții mele.

Și dormitorul… cu patul vechi în care ascultam poveștile bunicii înainte de culcare, vegheat de șifonierul masiv, acum o epavă a ceea ce a fost odată. Șifonierul în spatele căruia se rezema în colț un sac imens cu jucării de toate felurile. Totul pare acum atât de mic, când eu mi le aminteam atât de mari, o lume întreagă la picioarele imaginației mele, un univers în care mă învârteam și care nu cunoștea limite, universul copilului care am fost.

Trandafirul japonez se încovoiește obosit într-un ghiveci, el singur testament al sufletului ce s-a cristalizat în el, uitat de timp, dar nu de cei ce l-au iubit, o rămășiță a ceea ce a fost odată o mamă, o fiică, o soră. Flori nu mai face, dar veghează, veșnic mut, veșnic neclintit, o fereastră către cei ce nu mai sunt, încărcat de amintire, de însemnătate, de lacrimi și iubire.

Și pe podea, copilul. Prins în mrejele imaginației, înconjurat de jucării. Mă privește pentru câteva secunde și se întoarce printre mașinuțe risipindu-se în trecut. Oare dacă ar putea vorbi mi-ar spune că sunt ceea își dorea să fiu?

Be First to Comment

Leave a Reply