Conştiinţă şi dualitate

Ceasul din perete bate noaptea jumătate. Ascuns în conul său de umbră priveşte întunericul numărând răbdător secundă după secundă după secundă… Mut în agonia sa de plictiseală, cu doar un reflex tic-tac îşi anunţă viaţa în surdină. Monitorul pâlpâie timid în camera îmbâcsită, îngreunată de fum de ţigară. Privesc adânc printre linii de cod, mă doare capul, tânjesc după pastila de antinevralgic ce stă uitată pe birou. Ochii mi se închid, dar nu vreau să mă culc.

Îmi întorc privirea într-o parte şi îl privesc lung şi întrebător. Tace. Ochii lui sunt ochii mei. Mă măsoară lung din cap până în picioare şu zâmbeşte uşor amuzat, uşor perfid, uşor dezgustat. Îi văd buzele cum încep să se mişte, dar nu aud nimic. Încet încet aud câte un cuvânt azvârlit părin colăcei de fum de ţigară. Aud o poveste despre vremuri trecute. Îmi amintesc tot ce spune, vizualizez cu lux de amănunte toate amintirile pe care acest individ pare să le cunoască mai bine decât mine.

Sunt consternat şi urmăresc tăcut firul epic ce străbate întunericul. Apoi începe partea dură. Aud reproşuri, îmi răsună în ureche ca lovituri de ciocan asupra timpanului meu sensibil. Individul începe să se agite, vocea lui capătă un ton acid. Mă ia peste picior, primesc palmă după palmă. Tipul începe să mă agaseze. Fiecare cuvânt mă doare. Nu ştiu ce caută ăsta aici şi ce vrea de la mine.

Toată viaţa îmi curge prin faţa ochilor prin vorbele lui, mă gândesc la ce îmi spune. Uimitor! Un necunoscut total îmi critică toate experienţele. Dar are atâta dreptate… Mă trece un fior gândindu-mă cât de multe ştie despre mine şi cum cuvintele lui îmi străpung sufletul precum o suliţă. Şi ochii lui sunt ochii mei… Îi văd profilul distorsionându-se în faţa mea. Ştiu! E doar o lacrimă. De ce mă simt atât de vinovat? Sunt culpabil de tot ce mi se întâmplă. Simt nevoia să mă trag la răspundere pentru tristeţile mele şi să mă felicit pentru bucuriile mele.

În fundalul poveştilor lui aud o tobă cum bate adânc, profund, deranjant. Bubuie prin tâmplele mele, îmi dictează pulsul, îmi manevrează bătaia inimii, o resimt cu toată fiinţa mea. Mă doare, vreau să urlu, vreau să zbier, vreau să-l dau afară pe tipul ăsta. Mă întorc la loc spre monitor. Liniile de cod mă aşteaptă tot acolo, înghesuite ordonat pe rânduri frumos aliniate. Fumul de ţigară îmi întunecă privirea. Nu mai văd şi nu mai aud nimic.

Ceasul ticăie în indolenţa lui. Ignorant de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui în afara secundelor pe care răbdător le numără cu o scârbă monotonă. Ridic capul de pe masă, mă uit la el: ora două jumătate. Monitorul luminează dârele de fum aproape risipite în atmosfera îmbâcsită a celor patru pereţi ce mă înconjoară ca pe un prizonier. Mă ridic în capul oaselor, mă duc la baie. Aprind lumina şi ajung lent la oglindă. Mă uit la cel ce mă priveşte de dincolo de adâncuri negândite. Şi ochii lui sunt ochii mei…

Be First to Comment

Leave a Reply