Perisabil

Mai ţii minte când eram tineri prinşi în reveria adolescentină a vieţii de liceu? Mai ţii minte toate planurile pe care le aveam, toate idealurile spre care speram, toate greşelile pe care ni le-am iertat şi toate berile pe care le-am împărţit? În hruba întunecată cu sobă pe lemne, unde iarna doar paharul de vodka din faţă ne mai încălzea când flăcările uitau să mai ardă, râsetele noastre acopereau acordurile black metal ce răsunau din boxa de deasupra noastră.

Mai ţii minte când toate acestea s-au spulberat, când hruba întunecată s-a închis şi noi am păşit treptele ultimului nivel al educaţiei noastre? Mai ţii minte că mulţi au plecat în drumul lor, mulţi s-au făcut nevăzuţi, iar pe alţii îi mai auzeam doar la telefon sau pe chat, dar noi am rămas împreună? Am schimbat hruba pe cluburi, black metal-ul pe echilibrul muzicii dansabile, dar vodka a rămas aceeaşi, gustul berii nu s-a schimbat, iar noi eram încă legaţi de acel liant al prieteniei, al intereselor comune, al amintirilor comune. Fiecare şi-a ales propriul drum, dar nu am uitat unii de alţii, atâţi câţi am rămas, între noi eram neschimbaţi.

Mai ţii minte când am avut nevoie de ajutorul tău şi ai dispărut o perioadă? Mai ţii minte când am început să ne vedem mai rar? Mai ţii minte când ai început să te schimbi într-un stereotip al omului care a ajuns atât de sus încât nu îşi mai vede lungul nasului şi ai început să îi judeci pe ceilalţi? Oamenii se schimbă, legăturile se slăbesc dacă nu ştim să le întreţinem. Atunci când alergi mai repede decât ceilalţi şi iei atâta distanţă încât nu-i mai vezi de propriul praf lăsat în urmă, este momentul fie să te opreşti, fie să uiţi ce ai lăsat în urmă şi să mergi mai departe, să găseşti alţi oameni care aleargă la fel de repede ca tine.

Mai ţii minte când ai încetat să te mai oboseşti? Mai ţii minte când mi-ai aruncat jumătate de cadou pe care nu mi l-am dorit şi apoi mi-ai indicat cinic să cumpăr şi cealaltă jumătate? Nu mai ştiu când am ajuns aici, cumva nici nu prea vreau să îmi mai amintesc. Prefer să mă gândesc la vremurile bune şi să păstrez amintirea a ceea ce a fost curată. Într-un fel era inevitabil, dar poate într-un fel am fi putut ajunge într-un alt punct. Contează mai puţin acum, ceea ce este important este că am învăţat multe şi că am ajuns omul care sunt mulţumită vouă.

Acum suntem fiecare pe drumul lui. Ne mai vedem din când în când şi testăm dacă berea are acelaşi gust. Parcă au schimbat fabrica producătoare, parcă izul este un pic mai amărui, iar tenta un pic mai acidă. Nu pot să îmi dau seama cu certitudine. Ceea ce este cert este că noi toţi ne-am schimbat. Din păcate, am evoluat în direcţii diferite, atât de departe încât am intins coarda care ne lega prea tare, iar aceasta a cedat.

Vreme trece, vreme vine, peste tot ce este nou se aşterne praful timpului, peste pietrele fundaţiei pe care am clădit-o trec apele schimbării şi o macină până când tot ce am construit se năruie într-o mare de nisip. Mai ţii minte când a început să nu ne mai pese şi am întors privirile de la tot ceea ce am avut, când visurile adolescentine s-au destrămat sub greutatea schimbării? Eu încă mai ţin minte…

Be First to Comment

Leave a Reply