Perisabil

Mai ții minte când eram tineri prinși în reveria adolescentină a vieții de liceu? Mai ții minte toate planurile pe care le aveam, toate idealurile spre care speram, toate greșelile pe care ni le-am iertat și toate berile pe care le-am împărțit? În hruba întunecată cu sobă pe lemne, unde iarna doar paharul de vodka din față ne mai încălzea când flăcările uitau să mai ardă, râsetele noastre acopereau acordurile black metal ce răsunau din boxa de deasupra noastră.

Mai ții minte când toate acestea s-au spulberat, când hruba întunecată s-a închis și noi am pășit treptele ultimului nivel al educației noastre? Mai ții minte că mulți au plecat în drumul lor, mulți s-au făcut nevăzuți, iar pe alții îi mai auzeam doar la telefon sau pe chat, dar noi am rămas împreună? Am schimbat hruba pe cluburi, black metal-ul pe echilibrul muzicii dansabile, dar vodka a rămas aceeași, gustul berii nu s-a schimbat, iar noi eram încă legați de acel liant al prieteniei, al intereselor comune, al amintirilor comune. Fiecare și-a ales propriul drum, dar nu am uitat unii de alții, atâți câți am rămas, între noi eram neschimbați.

Mai ții minte când am avut nevoie de ajutorul tău și ai dispărut o perioadă? Mai ții minte când am început să ne vedem mai rar? Mai ții minte când ai început să te schimbi într-un stereotip al omului care a ajuns atât de sus încât nu își mai vede lungul nasului și ai început să îi judeci pe ceilalți? Oamenii se schimbă, legăturile se slăbesc dacă nu știm să le întreținem. Atunci când alergi mai repede decât ceilalți și iei atâta distanță încât nu-i mai vezi de propriul praf lăsat în urmă, este momentul fie să te oprești, fie să uiți ce ai lăsat în urmă și să mergi mai departe, să găsești alți oameni care aleargă la fel de repede ca tine.

Mai ții minte când ai încetat să te mai obosești? Mai ții minte când mi-ai aruncat jumătate de cadou pe care nu mi l-am dorit și apoi mi-ai indicat cinic să cumpăr și cealaltă jumătate? Nu mai știu când am ajuns aici, cumva nici nu prea vreau să îmi mai amintesc. Prefer să mă gândesc la vremurile bune și să păstrez amintirea a ceea ce a fost curată. Într-un fel era inevitabil, dar poate într-un fel am fi putut ajunge într-un alt punct. Contează mai puțin acum, ceea ce este important este că am învățat multe și că am ajuns omul care sunt mulțumită vouă.

Acum suntem fiecare pe drumul lui. Ne mai vedem din când în când și testăm dacă berea are același gust. Parcă au schimbat fabrica producătoare, parcă izul este un pic mai amărui, iar tenta un pic mai acidă. Nu pot să îmi dau seama cu certitudine. Ceea ce este cert este că noi toți ne-am schimbat. Din păcate, am evoluat în direcții diferite, atât de departe încât am intins coarda care ne lega prea tare, iar aceasta a cedat.

Vreme trece, vreme vine, peste tot ce este nou se așterne praful timpului, peste pietrele fundației pe care am clădit-o trec apele schimbării și o macină până când tot ce am construit se năruie într-o mare de nisip. Mai ții minte când a început să nu ne mai pese și am întors privirile de la tot ceea ce am avut, când visurile adolescentine s-au destrămat sub greutatea schimbării? Eu încă mai țin minte…

Be First to Comment

Leave a Reply