Întinsă pe o dală ce marca marginea locului de joacă fetița privea în sus cu o figură afectată. Lângă ea un băiețel îi palpa abdomenul și o întreba unde o doare. Avea un clopoțel prins cu o bucată de ață de cusut pe care o furase de la mama lui cu care ausculta bătăile imaginare ale inimii ei. Îi prescrise un tratament pentru o boală inventată. Fetița nu era mulțumită, nu îi plăcea cum sună. Dar se ridică, îi mulțumi și se duse mai incolo. În spatele unei dale ceva mai mari două fete chicoteau în fața unor maldăre de pietricele colorate. Erau adunate în grămăjoare, dupa formă, culoare și mărime. Primiră câteva frunze pe post de bani și îi intinseră bolnavei panaceele căutate. Ea se făcu că le înghite și deodată se simți mai bine. Jocul se terminase și un altul putea să înceapă.
Tag: <span>copilarie</span>
Noaptea se scurge printre ace de ceasornic, tăcută, placidă, învăluită într-o aură magică. Este acea aură de căldură familiară în care mă învăluiam de fiecare dată în așteptarea febrilă a zilei de Sfântul Nicolae zgâindu-mi ochii în spatele pleoapelor, încercând să îmi imaginez cum reușește moșu să intre într-un apartament de bloc lipsit de horn. Poate că este vorba de o complicitate părintească sau poate bate la ușă atunci când copiii sunt prea adormiți ca să îl mai audă sau poate se strecoară imaterial pe sub ușă. Și, astfel, din gând în gând, adorm cu un zâmbet nerăbdător pe față dorindu-mi ca noaptea să treacă mai repede.
Plutesc pe un nor al meu ce se lasă purtat de vânt pe aripi de mister, peste case, peste șesuri. Printre munți plini de zăpadă zbor într-un lent monoton si calm, văd florile de colț singure pe stânci aplecându-se peste văi și hăuri dorindu-și ți ele să fie acolo jos cu celelalte flori, văd floarea soarelui întorcându-și privirea după raze calde de lumină ce străpund azurul unei noi dimineți de vară. Văd cum bruma se formează în jurul meu, văd fulgii de zăpadă care stau zgribuliți în castelul lor de gheață și nu mai vor să cadă, văd ploile sub mine și aplec mâna să sorb din primele lacrimi ale norilor.
Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveștii lor ce se desfășoară tacit în mințile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaștem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă și nici nu ne cunoaștem. Amintiri rămase în subconștient dar parcă desprinse din altă viață, din viața și experiența altora. Timpul trece peste praful micilor relații copilărești, își pune piciorul în el, se joacă, șterge dâra ce-am lăsat-o și trece mai departe fără a privi înapoi.
Privesc în jurul meu la blocuri galbene de vreme și de praf, la căsuțe ce zac în paragină, la străzi înguste pe care mașinile circulă pe linia de tramvai, la Grădina Cișmigiu doldora de iarbă verde, de strigăte și râsete de copii, de liniștea pasului molcom al pensionarilor, de mireasma trandafirie și calmul îndrăgostiților adăpostiți la umbra bustului lui Creangă, pe o bancă de lemn mucegăit de ploi și ars de soare. Privesc în jurul meu și-n fiecare colț văd umbre de copii ce nu mai sunt, văd prietenii legate, strângeri de mână ce s-au risipit în vadurile istoriei. Sunt atâția oameni în jurul meu, dar nu pot să umple golul pe care eu îl văd când îmi aduc aminte de micile bucurii trecătoare ale vieții de copil.