Tag: aspiratii

Cerul s-a rupt în două, despărţit de o lance roşiatică. Geamurile întunecate ale blocului alăturat se luminau timid unul câte unul. Dintr-un copac o cioară se ridică săgetând orizontul meu. Îmi încleştez degetele în jurul filtrului de parcă aş vrea să îi storc ultima zvâcnire din viaţă şi îl îndrept fără să mă gândesc de două ori către scrumiera plină. Împreunată cu surorile ei, ţigara sfârâie uşor şi îşi dă duhul sub puterea apăsării mele. Iar s-a făcut dimineaţă. Încă o noapte pe care am pierdut-o făcând naiba ştie ce. Nici eu nu mai ştiu.

Povestioare

Sunt rupt între două universuri. Stau şi pendulez debusolat între două viziuni şi nu mă pot opri. Escaladez un munte şi mai este atât de mult de mers. Drumul este greu şi mâinile îmi sângerează tăiate în pietre ascuţite parcă puse acolo de o putere nevăzută. Sudoarea curge în broboane roşu-transparent peste crestele nisipoase, se amestecă cu fărâmiturile insipide de rocă pisată şi se prelinge greu către hăul care vine din urmă să mă înghită.

Gânduri de acum

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveştii lor ce se desfăşoară tacit în minţile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaştem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă şi nici nu ne cunoaştem. Amintiri rămase în subconştient dar parcă desprinse din altă viaţă, din viaţa şi experienţa altora. Timpul trece peste praful micilor relaţii copilăreşti, îşi pune piciorul în el, se joacă, şterge dâra ce-am lăsat-o şi trece mai departe fără a privi înapoi.

Pe uliţe de poveste

Privesc prin întunericul de afară şi încerc să îl pătrund. Fereastra se interpune ca un rece scut între mine şi orizontul negru de dincolo de realitatea imediată. Şi stau şi îmi realizez propria limitare. Oricât de mult m-aş chinui nu reuşesc să pătrund cu privirea mai departe de apartamentele ce se înşiră fără viaţă şi personalitate unul după altul, unul deasupra celuilalt, ca o mulţime monotonă şi fără individualitate. Dar, de fapt, de ce încerc să văd dincolo de asta? De ce nu mă mulţumesc cu lumina din camera vecinului de lângă? De ce să caut să pătrund întunericul, când mă pot mulţumi cu o simplă definiţie superficială a impenetrabilităţii acestuia? Pentru că am dreptul sa încerc. Pentru că mintea mea nu se mulţumeşte cu atât.

Groapa imundă