Amintirea schimbării (II)

II. În tenebrele prezentului

Închid uşa după mine şi pornesc la drum. Liftul se târăşte încet de-a lungul etajelor care curg agale prin faţa celor două geamuri. Pe cerul gri prima lumina deja s-a revărsat peste lumea strâmtă a aleilor centrului. În spatele gardului pe lângă care mă plimb parcul abia se dezmorţeşte sub povara brumei tomnatice în primele lătrături ale câinilor rupând tăcerea romantică a îndrăgostiţilor matinali. La liceu, forfotă mare, elevii se adună în faţă se întâlnesc, râd, nu au nicio grijă. Înfăşuraţi în coconul cald al celor mai frumoşi ani, sunt rupţi de realitatea ce stă la pândă după colţ să îi izbească trezindu-i.

Metroul arată la fel ca ieri. Până şi oamenii sunt aceiaşi. Oameni noi, desigur, dar mirajul cunoaşterii acestora se va destrăma în monotonie în curând. Mă pierd în cartea din mână şi mă las purtat pe aripi de imaginaţie către tărâmuri noi. Vreau să scap. Vreau să treacă mai repede staţiile, să nu mă oblig şi astăzi să privesc peronul mare ce se întinde înaintea mea, acel peron pe care am păşit acum doi ani ca pentru prima oară, plin de încredere într-un alt viitor, un alt drum, o altă perspectivă. Acel peron pare acum atât de departe, atât de rece, peronul pe care am urcat scările în dimineţi friguroase, sorbind lacom dintr-o ţigară înainte de examen, peronul de la care pornea un sens nou al vieţii mele, un nou motiv pentru a mă trezi dimineaţa cu un zâmbet plin de speranţe.

Acum nu mai e nimic. Acum este doar o staţie în drumul meu ce vine, pleacă, acum mă simt gol de fiecare dată când înghit în sec şi realizez că această destinaţie am şters-o de pe harta mea. Odată nu trecea zi în care să nu mă opresc acolo, zi în care să nu mă întâlnesc cu o lume nouă, cu oameni noi, cu cei care ar fi trebuit să mă acompanieze pe o cărare ce am ales-o plin de infatuare, speranţă, dorinţă, dar şi impulsivitate.

Ajung la destinaţie. Uitasem cum este să ajung atât de devreme, să nu am alt program, să nu completez monotonia serviciului cu entuziasmul învăţării. Probabil că la un moment dat aveam o strălucire în ochi la sfârşitul fiecărei zile pe care o terminam cu bine, îmbinând utilul cu plăcutul. Oboseala nu mai conta, faptul că nu mai aveam timp pentru mine nu mai conta, doar iluzia unei alte zile în care mi-am demonstrat că sunt mai rezistent decât credeam.

Acea licărire s-a stins acum. Mă înscriu în cercul monoton al vieţii care mi-a dat o palmă şi mi-a demonstrat că este mai puternică decât sunt eu. Am deschis ochii şi am pus în balanţă cât din mine sunt dispus să sacrifice pe altarul visurilor ratate, cât sunt dispus să plătesc pentru greşelile impulsivităţii prosteşti a tinereţii. Iar balanţa nu s-a înclinat în favoarea mea.

Soarele se coboară deja printre blocuri şi case, iar peste cerul roşiatic s-a aşternut o pătură de ciori. Aceeaşi din fiecare seară. În seara asta, însă, croncăne dezaprobator un cântec de jale. Noaptea le învăluie liniştită şi le reduce la tăcere. Privesc către întuneric căutând o licărire, dar nu o găsesc. Pe cerul meu s-a mai stins o stea. Pe podea copilul plânge, în camera duhneşte a alcool. Mă priveşte cu lacrimi în ochi şi îşi întoarce capul risipindu-se în trecut.

Be First to Comment

Leave a Reply