Trilogia erorii (I)

Cuvânt înainte

Câte greşeli poate face un om până să-şi dea seama că viaţa lui nu merge în direcţia care ar trebui? Câte inimi trebuie să sfarme şi peste câte cadavre trebuie să calce pentru a-şi găsi liniştea interioară, pentru a se descoperi pe sine doar pentru a-şi da seama că nu este omul care credea că este? Viaţa este un amalgam complex de factori care se interpun traseului nostru drept prin ea, obligându-ne să cotim de mai multe ori pentru a putea ajunge la destinaţie. Este de datoria noastră să decidem prin ce parte vom ocoli obstacolele… Vom alege calea mai scurtă, dar mai murdară, sau poteca de piatră şi drumul mai lung?

Întotdeauna vom ajunge într-un punct în care ne vom întreba de ce am făcut ceea ce am făcut. Şi dacă n-o vom face noi, o vor face alţii. De ce am plecat de la o gazdă primitoare cu lapte şi prăjituri preferând un drum fără direcţie în defavoarea-i? Pot fi multe explicaţii, unele poate chiar logice, unele care doar par logice pentru a ne face să nu ne mai simţim atât de vinovaţi că i-am rănit sentimentele gazdei părăsind-o precum hoţii în mijlocul nopţii.

I. Trecut

Dintotdeauna m-am considerat o persoană raţională, capabilă să depăşească momente de criză prin logică structurală, găsind algoritmi de rezolvare a tuturor problemelor vieţii. De asemenea, sunt o persoană care se bate cu pumnul în piept că nu priveşte înapoi, că îşi canalizează viziunea şi energiile către viitor.

Şi totuşi întotdeauna se iveşte în viaţa noastră acel “ceva” care ne dă peste cap sistemul de valori fără ca noi să ne dăm măcar seama. Iar atunci când realizăm în ce punct am ajuns, este deja prea târziu pentru a mai putea de înapoi.

Şi astfel, băiatul învaţă să iubească şi simte, pentru prima oară în viaţa lui, ce înseamnă să fii dependent de cineva, ce înseamnă să nu poată dormi noaptea gândindu-se dacă îl doreşte sau nu, dacă îşi vor intersecta privirile a doua zi şi ar da orice doar pentru a mai retrăi măcar un sfert din tot ceea ce trăise cu o seară înainte. O tânjeală fără noimă, fără logică şi fără scrupule care îi invadează fiinţa cu totul, de care nu poate şi nici nu vrea să scape. Atunci băiatul realizează că ceea ce simte este de fapt dragostea.

Apoi băiatul rămâne singur. Nu din a sa cauză, sau cine ştie? Poate că el poartă toata vina celor ce s-au petrecut. Un singur lucru ştie, a trăit nişte experienţe pe care nu le mai simţise. A muşcat din fructul dependenţei obsesive şi nu a mai ştiut să se stăpânească. Şi acum când obiectul dependenţei s-a făcut nevăzut în negura obscurităţii, singurul lucru care i-a rămas băiatului este să se hrănească din amintiri plăcute, zâmbete de mult uitate şi speranţe deşarte.

Astfel, tot universul băiatului începe să se învârtă în jurul aceleiaşi imagini iconice şi în tot ceea ce face, băiatul se raportează la ceea ce a fost. Oameni, întâmplări, fapte, dorinţe, aspiraţii, toate sunt aruncate de pământ pentru că băiatul încă mai crede că ceea ce a fost a fost cel mai bun lucru ce i s-ar fi putut întâmpla. Iar atunci, cel mai grav lucru este să începi să judeci tot ceea ce atingi, ce vezi la un singur lucru care prin prisma trăirilor pe care ţi le-a oferit este proiectat întru idealitate.

Mă laud că privesc doar înainte, dar de câte ori nu am privit înapoi ca să mai văd măcar odată tot ceea ce a fost şi să-mi imaginez ce-ar fi putut să fie. Şi asta m-a ţinut în loc. Sau poate chiar am regresat. Căci îndreptat fiind cu privirea către drumul dinspre care am venit, eu credeam că merg doar înainte, când de fapt eu mergeam doar înapoi.

Be First to Comment

Leave a Reply