Tag: disperare

Perna mea, atât de jegoasă sub greutatea gândurilor ce le aştern în fiecare seară asupra ei stă neclintită în lumina slabă a becului. Un testament al murdăriei inerte al puseurilor nocturne lipsite de substanţă şi totuşi atât de pline de speranţe noi. Am strâns-o cât am putut de tare aseară, între ghearele hulpave ce-mi păreau atât de mari, atât de neîngrijite în căutarea unui punct de sprijin în calea şiragului necontenit de viziuni macabre… ale unui viitor atât de sumbru şi lipsit de orice noimă.

Gânduri de acum

Coardele infinite ale orchestrei universale vibrează prin urechile celor care au timp să asculte. Cântecul dulce al speranţei infinitului reverberează prin timpane paralizate în fascinaţie. Razele soarelui la asfinţit, ochii…

Gânduri de acum

I

O stradă scurtă şi îngustă vegheată de balcoane strâmbe în afara cărora atârnă rufele îngălbenite de uzură. Şi stropii apei de lighean, proaspăt îmbibată cu murdăria hainelor pe care tocmai le-a spălat, se scurg pe asfaltul neregulat, bătut de vânturile şi zăpezile anilor ce au trecut. Perdele întunecate împiedică ochii intruzivi de a pătrunde misterul sălaşurilor ce se ascund în clădirile roase de uitare. O uşă ferecată, cu un vizor străbătut de gratii veghează acest mic colţişor de istorie, în care timpul pare să fi stat în loc.

Groapa imundă

Un film celebru spunea odată că viaţa este precum o cutie cu bomboane de ciocolată… Niciodată nu ştii ce vei nimeri. Dar vremea cutiilor cu bomboane-surpriză a apus demult. Stii foarte bine că dacă ai cumpărat cutia cu bomboane amărui, doar de acelea vei avea parte… Ocazional cu mici pauze dulci, probabil erori la calcule şi gramaje.

Groapa imundă

Simt cum acoperişul nopţii mă învăluie. Mă simt ascuns şi singur într-o mare de întuneric. Mă simt rece, simt cum fiecare centimetru al trupului meu tremură. Caut cu privirea o cale de ieşire, dar nu pot decât să bâjbâi după ceva… Ceva a cărui formă, aură şi culoare nu le cunosc. Ceva care simt că ar trebui să fie acolo dar nu pot să îmi dau seama cum ar trebui să arate. Simt că mă depărtez uşor de tot ceea ce mi-era drag, simt răceala celorlalţi, falsitatea companiei lor reflectată în priviri terne, în sclipiri înfundate de obidă. Cumva simt că ar trebui să mă ridic la un alt nivel, să îmi depăşesc condiţia de acum. Să pot să fiu un om normal, să pot readuce în ochii lor bucuria de a mă vedea în preajma lor.

Groapa imundă