Trilogia erorii (II)

II. Prietenie

Sunt, sau îmi place să cred că sunt, un om care pune prietenia deasupra oricărui alt ideal. Îmi place să cred că pentru mine prietenii sunt cea mai mare avuţie pe care o poate avea cineva, pentru că privirea nimănui nu se poate compara cu privirea empatică a unui prieten care îţi înţelege suferinţa şi este alături de tine, pentru că atingerea nimănui nu se compară cu strângerea de mână sau îmbrăţişarea pe care ţi-o oferă un prieten atunci când ai nevoie. Îmi place să cred că am un sistem de valori foarte bine definit în această problemă, dar iarăşi viaţa vine să îmi demonstreze contrariul.

Băiatul se vede în poziţia de a-şi dori mai mult. Stă, priveşte, analizează şi realizează că doreşte să depăşească bariera prieteniei, călcând peste principiile-i cu ciubotele de afară. Astfel, apucă să mărturisească într-un moment de rătăcire, privind în ochii Ei, că ceea ce simte el transcede legăturile prieteneşti. Şi astfel de naşte o nouă poveste…

Băiatul încearcă să o privească dincolo de perdeaua ideii de prietenie şi să realizeze în Ea cu totul altceva. O viziune cu totul nouă care contrazice tot ceea ce credea până atunci. Şi nu pricepe de ce de fiecare dată când lumea îi este mai dragă, imaginea Ei se contopeşte din nou cu cea de dinaintea exploziei sentimentale, de ce nu reuşeşte să îşi creeze şi o imagine a Ei ca obiect al dorinţelor carnale. Oare este bine că a încercat să treacă linia sau mai bine ar fi stat în banca lui în continuare? Oricum ar fi, cert este că un echilibru a fost decalat în acel moment în care i-a mărturisit ce simte.

Speriat, băiatul se retrage în sine luându-şi copilăreşte gesturile de tandreţe cu el. Pentru că realizează că nimic nu ar mai putea fi la fel, că tot ceea ce ştia se va schimba şi îi este teamă. Raţiunea lucrează în tâmplele sale, procesează, analizează, agită spiritele şi concluzionează că indiferent ce cale va alege, cel mai probabil totul se va pierde într-o mare de regrete înăbuşite.

M-am lăudat întotdeauna că nu îmi voi permite niciodată să periclitez o prietenie la dictonul pornirilor lăuntrice, de orice natură ar fi acestea. Am vrut să cred că niciodată nu voi călca pe unde au călcat alţii şi nu îmi voi aliena un prieten ridicând în jurul lui statui de idealuri ce transced însăşi ideea de prietenie. Şi totuşi, o nebunie m-a împins să mă aventurez pe un teren minat. Mi-am încălcat în mod flagrant un principiu de bază al existenţei mele, iar acum îmi doresc să pot reface tot ceea ce am stricat. Şi îmi doresc să mă pot elibera de gânduri ce mă ţin în loc şi să pot face ceva…

Be First to Comment

Leave a Reply