O, Demon Alcool

Mă simt ameţit… Mai mult, simt că plutesc pe norişori pufoşi. Sunetele din jurul meu au o rezonanţă familiară, le aud, le recunosc, dar în acelaşi timp îmi par atât de străine. Sunt sclav la Demonul Alcool, din nou… Din nou îmi simt minţile zburând către alte orizonturi… La ce mă gândesc eu când mă cuprinde aburul subtil al alcoolului?

Puţin câte puţin simt că mă rup de existenţa mea cotidiană, simt că mă rup de realitatea mea imediată. În faţa mea sunt doi oameni ce se joacă Europolis, dar tot ceea ce zic ei trece prin mine, pe lângă mine, ca un abur efemer. Gândul mă duce pe aripi de poveste la Tine, la Noi, la Ei, la Ele, la trecut, la lucruri care au fost şi nu mai sunt, la fapte, amintiri, experienţe, greşeli şi regrete. Doar când sunt beat simt regretul… Îl simt străpungându-mi fiinţa, îl simt săgetându-mi inima ca o săgeată ascuţită, înfiptă rapid, pe nesimţite. La început e doar o conştientizare a stării de fapt… Apoi începe să doară, puţin câte puţin. Totul începe să doară, gândurile încep să mă bântuie, mă poartă înapoi către nopţi frumoase de iarnă sub clar de lună, către beri sorbite în baruri cu fum gros de ţigară şi un fundal jazz, către zile de mimă la grătar, către prietenii pierdute… Unele, din fericire, pierdute spre a fi regăsite, unele trecute ireversibil în intangibilul istoriei.

Trifoiul fără foi… Senzaţia aia că lumina reconfortantă de la capătul tunelului este doar un tren ce vine din direcţia opusă… Mă cuprinde, mă absoarbe, mă termină. Trenul este din ce în ce mai aproape şi nu am unde să mă duc. Trenul amintirilor, al gândurilor hoinare, al regretelor ce par atât de clare când realitatea se ascunde după o perdea densă de neclaritate alcoolică. Demonul alcool adoarme simţul realităţii, dar trezeşte gândurile reprimate… Îmi pare rău faţă de toţi cărora le-am greşit… Îmi pare rău că am pus capăt atâtor lucruri care mi-ar fi luminat viitorul, îmi pare rău că am creat răni atât de adânci celor pe care i-am iubit, la care am ţinut, îmi pare rău pentru tot… Şi deşi nu pot întoarce timpul înapoi, şi deşi ştiu că iertarea unora nu o voi mai obţine niciodată, uneori simt nevoia de a-mi exterioriza la modul cât mai sincer toate gândurile, toate actele lipsite de consideraţie pe care simt că le-am comis. Îmi pare rău, dar este prea târziu.

Be First to Comment

Leave a Reply