Trilogia erorii (III)

III. Nepăsare

Din principiu, întotdeauna am vrut să cred că sunt un om căruia îi pasă. Întotdeauna am pus ceea ce simt alţii înaintea a ceea ce am simţit eu, nevoile celor de lângă mine înaintea alor mele. Am renunţat tacit la multe lucruri, doar la un simplu dicton al creierului meu ce îmi spune că aş putea răni sentimentele cuiva la care ţin. Şi a treia oară viaţa mi-a demonstrat că sunt un egoist fără pereche, sau cel puţin asta lasă acţiunile mele să se vadă.

Băiatul a descoperit o nouă achiziţie. Băiatul încearcă să scape de erorile trecute refugiindu-se în alte braţe. Se entuziasmează nu la ideea unei noi “achiziţii” şi nici nu o etalează conştient în galantarul cuceririlor Don Juanice, ci doar încearcă să îşi găsească o nouă perspectivă. Şi invariabil, celălalt este rănit şi i-o spune direct. Băiatul realizează că nu face decât să calce mai departe cu picioarele prin sufletele oamenilor.

Îl acuză de nepăsare, indolenţă şi o mare goliciune sufletească. El crede că nu e aşa. El crede că a devenit aşa în urma unei sume de factori care i-au întors universul cu susul în jos. El ştie că lui îi pasă, el ştie că nu ar vrea niciodată să îi facă rău, dar într-un fel sau altul ajunge să facă exact ceea ce el crede că nu ar putea face vreodată. De ce nu este în stare să arate că îi pasă, că ceea ce simte celălalt nu îi este indiferent? Băiatul este conştient de propriile-i acţiuni greşite şi totuşi, reflexiv, le întreprinde şi nu înţelege de ce. Este un egoist, este un indolent, nu ştie ce-şi doreşte, nu ştie ce caută, nu ştie ce găseşte.

Nu reuşesc să-mi găsesc locul. Se pare că nu mai ştiu să îmi arăt empatia faţă de oamenii pe care i-am rănit. Deşi mă sfâşie pe dinăuntru şi îmi pasă de ceea ce simt ei mai mult decât de ceea ce simt eu, cumva reuşesc de fiecare dată să afişez contrariul. Şi nu îmi mai doresc asta şi trebuie să fac ceva. Am ajuns în punctul în care nu mai gândesc coerent fiecare acţiune, am ajuns într-un fel dependent de hazard, iar asta contravine presupusei mele condiţii de fiinţă raţională. Cred că după ce ceaţa se va risipi voi reuşi să văd mai clar imaginea mea din oglindă şi îmi voi putea controla mai bine acţiunile.

Epilog

Ce concluzii pot să trag decât că am încercat marea cu degetul în multe privinţe şi am eşuat mizerabil. Îmi pare rău pentru atât de multe lucruri în acest moment… Stau şi mă analizez şi realizez că nu sunt nici pe departe omul care credeam că sunt. Am avut întotdeauna o anumită imagine asupra mea, m-am ghidat după anumite principii şi am încercat să respect nişte rigori morale care eu am crezut că sunt demne de un om cu coloană vertebrală. Viaţa a insistat să mă contrazică şi să îmi demonstreze că raţiunea nu îşi are locul în lumea hazardului, că fix acea componentă care se presupune că ne ridică peste nivelul animalelor este şi cel mai mare defect al nostru.

Raţiunea poate preveni cele mai mari greşeli ale vieţii noastre, dar le poate în acelaşi timp augmenta odată ce am pornit pe drumul greşit. Pornind de la un punct greşit, raţiunea nu ne va duce niciodată înapoi pe drumul cel bun, ci relativizându-se la coordonatele pe care i le dăm va genera la rându-i un răspuns în consecinţă. Poate că uneori este mai bine să facem abstractie de ceea ce credem, să încetăm a mai algoritmiza viaţa şi a mai idealiza persoane şi să ne lăsăm instinctul să lucreze.

Îmi cer iertare că nu am reuşit să fiu ce ar fi trebuit să fiu, îmi cer iertare celor care au simţit greutatea botinelor mele prin sufletele lor. Am devenit un monstru al propriilor aspiraţii deşarte, am învăţat ce înseamnă să iubeşti cu adevarat, apoi subit nu am mai fost în stare să dăruiesc atât pe cât ar fi meritat alţii, pentru că m-am închis într-o lume a mea ideală, o cameră îngustă cu pereţi pavaţi cu poze din trecut. Am devenit un produs al unor factori care nu au depins de mine, deşi mi-ar fi stat în putere să zic stop. Îmi cer iertare pentru toată suferinţa cauzată, îmi cer iertare mie pentru că m-am dezamăgit…

Am obosit… Îmi doresc atât de multe lucruri să poată fi ca la început, dar ştiu că nu mai este posibil. Vreau doar să mă limpezesc, să sorb din apele uitării şi să o pot lua de la început cu forţe noi. Dar mai întâi va trebui să mă iert eu pe mine, înainte de a putea măcar să mă gândesc că oricine altcineva îmi va ierta îndrăzneala de a încălca atâtea lucruri sfinte.

Be First to Comment

Leave a Reply