Joc de copii

Trăiesc şi retrăiesc. Îmi trasez linii unind puncte numerotate ca într-o carte cu jocuri de copii, căutând drumul cel mai scurt din punctul în care mă aflu până în următorul. Uneori mai şi ocolesc, ca să mai trag de timp. Îmi place acest joc, nu mă grăbesc să termin desenul să văd ce se ascunde în spatelor punctelor aglomerate pe fila albă. Uneori mă întorc prin puncte mai vechi, mai mult din greşeală şi totuşi de obicei intenţionat. Pentru că aşa vreau eu. Pentru că vreau să mai revizitez acele momente importante când am atins câte un punct cu număr rotund, sau acele momente în care am unit din greşeală două puncte care nu erau consecutive. Mi-aş dori să pot şterge şi să îndrept greşeala, să iasă la final un desen magnific, fără greşeli, dar din păcate m-am apucat să îl completez cu pixul.

Unii ar fi putut să mă îndrume să îmi trasez desenul în creion dinainte, ca să pot corecta pe parcurs acolo unde e nevoie, dar nu am ţinut cont de sfatul lor. Am avut încredere în puterea mea de concentrare şi în atenţia mea într-atât încât am început să mâzgălesc foaia inconştient. Dar nu îmi pare rău. În fond, aşa desenul va ieşi mai interesant, poate am descoperit nişte căi ascunse şi i-am schimbat cumva forma lui originală. Sper că în final îmi va ieşi o schiţă grandioasă.

Îmi place să îmi parcurg cu gândul drumurile. Îmi place să îmi încalţ vechii adidaşi şi să pornesc la drum pe autostrada amintirilor, oprindu-mă la fiecare popas să mai revăd peisajele pe care odată le-am admirat cu atâta bucurie, să mai vizionez în jurul meu oameni care au făcut parte din existenţa mea. Părinţi, bunici, vechi colegi de clasă, prieteni, amici, camarazi, trecători, figuranţi sunt cu toţii acolo strânşi într-un loc. Mă privesc zâmbind, unii de dincolo de gardul autostrăzii, alţii opriţi prin vreo benzinărie, cu toţi mă întâlnesc, le vorbesc. Le spun mereu aceleaşi vorbe, trăiesc aceleaşi întâmplări şi îmi place. I-am desenat pe toţi pe foaie, în jurul punctelor, schiţaţi, înghesuiţi printre linii trasate în pastă de pix.

Zbor printre nori pufoşi de amintiri plăcute, de râsete, de lacrimi, de strângeri de mână, de săruturi, de plimbări nocturne la adăpostul oraşului adormit, aud paşii profetului peste tărâmurile timpului, pierdut printre ceasuri, limbi, minute, ore şi secunde. Plutesc în reverie ţinând de mână strâns pe cei care acum îmi sunt adăpost împotriva singurătăţii, care îmi luminează fiecare secundă doar prin gândul să sunt acolo, pe care îi simt aproape oriunde ar fi şi cărora le mulţumesc pentru ce am devenit acum.

Întăresc cu mândrie cel mai nou punct pe care l-am atins. Linia a ieşit un pic strâmbă, dar nu mă deranjează, se conturează o operă de artă. Pregândită, tipărită pe o filă albă, am îndrăznit să o parcurg în ordinea pe care am vrut-o fără să am la dispoziţie pastă corectoare şi nu îmi pare rău. Şi de ar fi să încep desenul de la început aş greşi din nou la fel şi aş trasa aceleaşi linii, aş parcurge aceleaşi puncte magice, pentru că nu regret. Îmi place cum iese desenul. Îmi place pentru că este artistic, îmi place pentru că este aşa cum îl văd eu, îmi place pentru că este desenul meu.

Be First to Comment

Leave a Reply