Transport de noapte

Stătea zgribulit pe o bancă de lemn umed privind în gol. Oare a trecut ultima maşină? Nici nu mai ştiu la ce oră ajungea. Un bloc se ridica gri vis-a-vis cu două lumini chioare răzbătând printre perdele. Ce mi-ar plăcea să fiu şi eu acum acasă.

Terminase Politehnica. Când? Nici el nu îşi mai aducea aminte. Ştia doar că nu a fost la timp. În timp ce colegii şi prietenii lui sărbătoreau absolvirea făcându-şi poze în robe şi făcând grătare ce mistuiau cursuri peste cursuri, el se gândea cum să facă să îşi ia şi ultimele examene. Şi aşa s-au scurs cei doi ani de întârziere. Parcă abia ieri ieşise de pe băncile liceului plin de vise şi speranţe, abia conştientizând că viaţa era aproape să înceapă. Dacă aş fi învăţat mai bine, acum aş fi fost în altă parte. Poate chiar aveam şi un master. Bine măcar că am unde lucra. Drumul abia începe, am de unde să cresc.

Ploua cu picuri mici şi deşi. O ploaie în ritm alert ce îngreuna vederea. Un vânt uşor o însoţea. Nu bătea tare, dar bătea rece, îl simţea în oase deşi se zgribulise în geaca groasă. Miroase a iarnă. Încă puţin şi o să înceapă să şi ningă. Câteva săptămâni. Luminile din blocul de vis-a-vis se stinseseră. Lumea se ducea la culcare. Pe stradă nicio maşină. Unde naiba este autobuzul ala?

Marginea trotuarului de peste drum gemea de maşini înghesuite într-o parcare improvizată. În mijlocul lor o Dacie bătrână. Ruginită pe la margini, fusese odată albă. Acum avea culoarea prafului îmbibat cu apă. Câte ploi or fi căzut peste ea? Probabil nenumărate. Acum zăcea în parcare şi nimănui nu-i mai păsa de ea. Lângă ea, o Skoda nouă cu acelaşi număr. Doar cifrele erau diferite. Odată ce îmbătrâneşti, vine o vreme când devii inutil. Şi uneori eşti lăsat în voia vremii, să te stingi sub greutatea picăturilor de ploaie, să te macini până la pierzanie în bătaia vântului.

Ce e cu gândurile astea? Ce se întâmplă cu mine? Sunt prea tânăr să mă gândesc la pierzanie. Am toată viaţa înainte. Drumul abia începe! O tânără trecu în grabă. Se lupta cu ploaia de sub o umbrelă neagră, destul de mare cât să-i apere părul strâns în coadă, dar nu cu mult mai mult. Se opri şi se uită la el cu ochi mari şi compătimitori. Îi întinse o monedă nouă de cincizeci de bani. O apucă uitându-se la ea. Nu înţeleg. Dar eu nu cerşesc pe stradă. Eu doar aştept autobuzul. Deschise gura pe jumătate, dar nu apucă să scoată vreun sunet, că fata dispăruse. Eu doar aştept ultimul autobuz. Vreau să ajung acasă. Aş putea să merg pe jos, dar este mult prea mult de mers. O să mai aştept un pic.

Ploaia se oprise. Afară mirosea a asfalt ud. Ochii i se închideau, pleoapele atârnau grele de somn. Am aşteptat atât, este prea târziu să o apuc pe jos. Dar nu ştiu ce să fac. Luă în mână moneda strălucitoare primită de la fata cu umbrelă neagră. Încă nu înţelegea de ce i-a dat-o. Se uită la mâna sa şi nu şi-o mai recunoscu. În faţă-i se ridicau cinci degete stafidite şi încovoiate. De la frig cel mai probabil. Cât ar fi putut să treacă? Sunt aici de maxim jumătate de oră. Îşi simţi oasele grele şi un junghi de durere îl pătrunse. Parcă nu aveam probleme cu spatele. Poate de la cât am stat în frig. Sau poate m-a tras curentul astăzi la serviciu. Se simţi greu şi se lăsă pe o parte. O să mă întind un pic. Nu e nimeni să mă vadă. Trebuie să vină şi autobuzul, mâine e o nouă zi. Drumul e abia la început…

 

Be First to Comment

Leave a Reply