Emoţie de toamnă

Peste aleea visurilor se arcuiau copaci maiestuoÅŸi. Crengile lor aplecate obosit sub greutatea frunzelor de un verde crud formau o boltă ocrotitoare călătorului timid prin viaţă. Dar vara a trecut, frunzele s-au desprins treptat ÅŸi ÅŸi-au găsit aÅŸezământ peste aleea tăcută. O mare roÅŸiatică se ridică înaintea mea, o ploaie de frunze de o graÅ£ie inefabilă se aÅŸterne în faÅ£a privirii mele mute de uimire. AÅŸtept, savurez ÅŸi mă las purtat de peisaj către un tărâm depărtat, un tărâm al liniÅŸtii ÅŸi împăcării, un tărâm unde sunt doar eu… ÅŸi toamna.

Printre crengi despuiate, raze palide de soare încearcă să îşi croiască drum să îmi lumineze paşii. Văd fascicule luminoase, văd jocuri statice de umbre şi lumini peste culori tomnatice, văd natura într-o sărbătoare mormântală a senectuţiei, o bucurie macabră a trecerii grăbite către iarna mută. Natura nu este niciodată deprimată, natura este jucăuşă, natura sărbătoreşte fiecare ciclu al vieţii şi morţii, natura îmbracă, natura despoaie, învăluie şi integrează. Iluzia cântecului păsărilor verii de mult  trecute şuieră cu vântul, se strecoară în simţuri.

Copacii goi stau gârboviÅ£i terifiant peste poteca îmbrăcată în roÅŸu-aprins. Martori ale unor vremuri trecute, dăinuie ca testament al vieÅ£ii eterne. Ultimele raze de soare îi mângâie ocrotitor, alinându-le durerea trecereii încă unui an. Stau ÅŸi privesc acest spectacol mut al naturii ÅŸi mă simt incapabil să rostesc un cuvânt. Nici nu aÅŸ avea cui… Mi-aÅŸ dori să mă exprim, să pot păstra această senzaÅ£ie într-un glob de sticlă ÅŸi să o las moÅŸtenire celor care vor păşi în urma mea, dar nu pot. Åži simt frigul iernii săgetându-mă, un miros rece de cavou ÅŸi cerul cenuÅŸiu. Doar copacii vor putea spune mai departe povestea trecerii mele pe aleea visurilor… Iar copacii nu au glas.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *