Emoţie de toamnă

Peste aleea visurilor se arcuiau copaci maiestuoşi. Crengile lor aplecate obosit sub greutatea frunzelor de un verde crud formau o boltă ocrotitoare călătorului timid prin viaţă. Dar vara a trecut, frunzele s-au desprins treptat şi şi-au găsit aşezământ peste aleea tăcută. O mare roşiatică se ridică înaintea mea, o ploaie de frunze de o graţie inefabilă se aşterne în faţa privirii mele mute de uimire. Aştept, savurez şi mă las purtat de peisaj către un tărâm depărtat, un tărâm al liniştii şi împăcării, un tărâm unde sunt doar eu… şi toamna.

Printre crengi despuiate, raze palide de soare încearcă să îşi croiască drum să îmi lumineze paşii. Văd fascicule luminoase, văd jocuri statice de umbre şi lumini peste culori tomnatice, văd natura într-o sărbătoare mormântală a senectuţiei, o bucurie macabră a trecerii grăbite către iarna mută. Natura nu este niciodată deprimată, natura este jucăuşă, natura sărbătoreşte fiecare ciclu al vieţii şi morţii, natura îmbracă, natura despoaie, învăluie şi integrează. Iluzia cântecului păsărilor verii de mult  trecute şuieră cu vântul, se strecoară în simţuri.

Copacii goi stau gârboviţi terifiant peste poteca îmbrăcată în roşu-aprins. Martori ale unor vremuri trecute, dăinuie ca testament al vieţii eterne. Ultimele raze de soare îi mângâie ocrotitor, alinându-le durerea trecereii încă unui an. Stau şi privesc acest spectacol mut al naturii şi mă simt incapabil să rostesc un cuvânt. Nici nu aş avea cui… Mi-aş dori să mă exprim, să pot păstra această senzaţie într-un glob de sticlă şi să o las moştenire celor care vor păşi în urma mea, dar nu pot. Şi simt frigul iernii săgetându-mă, un miros rece de cavou şi cerul cenuşiu. Doar copacii vor putea spune mai departe povestea trecerii mele pe aleea visurilor… Iar copacii nu au glas.

Be First to Comment

Leave a Reply