Eppur si muove

Şi totuşi se învârte… Limba ceasului rotindu-se nerăbdătoare să ajungă iar de unde a plecat şi să o ia de la capăt, omul ce aşteaptă nerăbdător trenul destinului rotindu-şi privirea nedumerită către împrejurimile atât de cunoscute, autostrada vieţii ce porneşte si se termină în acelaşi loc, dar de fiecare dată pasagerii-s alţii… Toate se înscriu în circularitatea universală ce pare a ne guverna existenţele efemere şi neînsemnate.

Stau seara şi privesc întunericul… Îi contemplu fiecare centimetru de nimicnicie, fiecare pixel mort în spatele căruia se ascunde ceva… ceva ce pot atinge, ceva de care mă lovesc, dar pe care nu îl pot vedea. O bucată mare de materie care s-a învăluit într-un capod neguros de necunoscut. Şi mă gândesc ce mi se va înfăţişa odată ce această îmbrăcăminte neagră se va ridica. Oare mă voi trezi din nou în acelaşi loc din care am pornit?

Oare trăirile mele vor fi aceleaşi, oare tot ce am trăit până acum a fost doar un exerciţiu fatidic al destinului de a mă amăgi, de a mă face să cred că poate fi altfel, doar pentru a mă aduce înapoi la stadiul iniţial? Nu pot să îmi dau seama sau să mă dezmeticesc din această reverie contemplativă a propriei existenţe. Încerc să îmi analizez paşii bâjbâiţi prin întuneric, lovindu-mă de frânturile de materie ce se ascund în spatele necunoscutului, să văd unde şi cu ce am greşit, unde am făcut o întoarcere bruscă ce m-a ghidat înapoi către acelaşi punct de pornire.

Încerc să deschid ochii, să mă conving că în faţa descoperirii sensului propriei existenţe nu mi-am pus singur un paravan de nepătruns. Dar totul în faţa mea continuă să fie negură şi nesiguranţă. Vreau să îmi dau seama şi să-mi amintesc unde voiam de fapt să ajung, unde s-a produs deviaţia traiectoriei dintre punctul A şi punctul B, între pornire şi destinaţie. Mă gândesc, procesez, analizez, evaluez, păşesc, bâjbâi, ating, mă împiedic, ameţesc, cad, mă ridic, iar mă gândesc, procesez, îmi pierd direcţia, nu simt nimic, iar cad… pradă unui drum haotic prin neant.

Şi totuşi, Pământul se învârte. Şi acolo unde a fost noapte în curând va răsări din nou soarele şi va începe o nouă zi. Mă aşez cuminte şi încetez a mă mai gândi la ce a fost. Las uitării calcule de traiectorii, evaluări probabilistice şi gânduri sumbre despre inutilitatea încercării de a găsi o cale dreaptă într-o existenţă circulară. Mă întind, închid ochii şi mă culc. Cred că voi aştepta lumina şi voi mai încerca odată…

Be First to Comment

Leave a Reply