Am o oaie roz. Știu, este o alegere ciudată pentru un animal de companie, dar culmea e că ea m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Într-o seară când mă întorceam acasă s-a aciuat pe lângă mine și nu a mai plecat. Mare mi-a fost uimirea când m-am trezit în fața ușii cu o oaie lângă mine. Și încă una roz! Dar nu am putut rezista privirii aceleia tâmpe și ușor zâmbitoare, tipic ovină, așa că am poftit-o să intre în casă.
Category: <span>Gânduri de acum</span>
Rapid au trecut anii… Suntem oameni mari acum, am lăsat în urmă ce au fost anii studenției, bucuria dimineților petrecute la cafea în Jeg, grăbiți să nu ratăm examenul, sandvișurile calde pe care le primeam când dormeam în cămin prefăcându-mă că învăț pentru încă un examen… Încă o dimineață în care primul lucru pe care îl auzeam era tonul acela de alarmă pe care încă îl urăsc.
Ultima țigară se transformă rapid în scrum. Trag cu poftă ultimul fum și o strivesc ca pe atâtea înaintea ei. Scrumiera este plină, ora târzie. Întâmplător, ora de pe pendula veche ce a uitat de mult cum să mai ticăie este cea reală. Afară e frig, zăpadă, liniște. Luminile mai sunt puține și toată lumea pare să fi adormit în așteptarea lui Moș Crăciun.
Mai ții minte când eram tineri prinși în reveria adolescentină a vieții de liceu? Mai ții minte toate planurile pe care le aveam, toate idealurile spre care speram, toate greșelile pe care ni le-am iertat și toate berile pe care le-am împărțit? În hruba întunecată cu sobă pe lemne, unde iarna doar paharul de vodka din față ne mai încălzea când flăcările uitau să mai ardă, râsetele noastre acopereau acordurile black metal ce răsunau din boxa de deasupra noastră.
Ce pot să îmi doresc mai mult decât să pot să te strâng de mână în fiecare moment, decât să îți întâlnesc privirea în fiecare sclipire a răsăritului, decât să…
IV. Prin vâltoarea vieții
Noaptea s-a lăsat pe nesimțite peste străzile înguste. Pavate cu intenții bune ale unei ere ce se stinge ușor în memoria celor ce pășesc asupra lor, susțin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Nu s-au schimbat încă îndeajuns de multe, dar viața mea abia începe.
III. Pe aleile iubirii
Noaptea se așternuse blând peste copacii tomnatici, o cupolă peste pași nenumărați de tineri îndrăgostiți vrăjiți de romantismul întunericului. Printre alei ne perindam ca oricare doi alții, vorbind, exersând magia descoperirii celuilalt. Nu am cunoscut niciodată farmecul nocturn al Cișmigiului. Mergând pe lângă bănci, vedeam bunicile bârfind fervid, copiii țipând, alergând, căzând în jurul copacului înconjurat de pietriș. Lacul de o parte a noastră veghea senin exercitând un magnetism nepământesc… același magnetism care era să-mi secere suflarea odată, demult.
II. În tenebrele prezentului
Închid ușa după mine și pornesc la drum. Liftul se târăște încet de-a lungul etajelor care curg agale prin fața celor două geamuri. Pe cerul gri prima lumina deja s-a revărsat peste lumea strâmtă a aleilor centrului. În spatele gardului pe lângă care mă plimb parcul abia se dezmorțește sub povara brumei tomnatice în primele lătrături ale câinilor rupând tăcerea romantică a îndrăgostiților matinali. La liceu, forfotă mare, elevii se adună în față se întâlnesc, râd, nu au nicio grijă. Înfășurați în coconul cald al celor mai frumoși ani, sunt rupți de realitatea ce stă la pândă după colț să îi izbească trezindu-i.
I. În odăile trecutului
Noaptea s-a lăsat pe nesimțite peste străzile înguste. Pavate cu intenții bune ale unei ere ce se stinge ușor în memoria celor ce pășesc asupra lor, susțin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Lângă ușă, scăunelul mic și alb pe care mă așezam să îmi leg ghetuțele înainte de a pleca la grădiniță. Iar în perete, oglinda înclinată, înnegrită, obosită, în care bunica își exersa zi de zi vanitatea femeiască, ultimele aranjări înainte să iasă în lume. Oglinda, ea singură martor tăcut al sufletelor ce s-au perindat prin acel hol, al vieților ce au început, au crescut și s-au frânt în adăpostul acestor pereți.
Am stat mult timp să mă gândesc cum să scriu aceste rânduri sau dacă ar trebui să le scriu. Și totuși, de fiecare dată, simt în mine impulsul de a îți spune atât de multe și niciodată nu reușesc decât un pumn implantat în tocul ușii departe de privirile tale și frustrarea monumentală de a mă fi lipsit iar de ocazia de a încerca să construiesc în cuvinte tot ce simt.