În noaptea de ajun

Ultima ţigară se transformă rapid în scrum. Trag cu poftă ultimul fum şi o strivesc ca pe atâtea înaintea ei. Scrumiera este plină, ora târzie. Întâmplător, ora de pe pendula veche ce a uitat de mult cum să mai ticăie este cea reală. Afară e frig, zăpadă, linişte. Luminile mai sunt puţine şi toată lumea pare să fi adormit în aşteptarea lui Moş Crăciun.

Şi eu îl aştept cu pleoape grele. Vreau să îl pândesc atunci când apare la al meu geam, să îl trag de guler şi să îi cer socoteală. Pentru ce? Nu ştiu. Vreau să zbier la el să scoată din sacul lui fără fund un dram de speranţă, un zâmbet să mi-l pun pe faţă, un pic de căldură să topească ţurţurii depresiei. Nici crengile bradului nu mai stau voioase, ci se apleacă sub greutatea atmosferei îmbâcsite de regret şi fum de ţigară.

Nu mai simt emoţie în aşteptarea acestei zile. O zi care marchează începutul sfârşitului de an, perioada în care cu toţii tragem linie şi apucăm să ne gândim la alegerile pe care le-am făcut în ultimele douăsprezece luni. De ce nu suntem acum unde voiam să fim? De ce nu avem destui bani să îi facem pe cei din jurul nostru fericiţi cu cadourile pe care le merită? Când am învăţat să renunţăm la visuri şi să ne mulţumim cu ce avem? Tăcere. Încerc să îmi dirijez trenul gândirii către alte promisiuni deşarte pe care mi le voi face mie însumi pentru anul care va să vie.

Dar până când? Până când greşelile noastre vor mai fi remediabile cu un simplu gând? Când va veni acel moment când vom realiza că am avea nevoie, chiar şi pentru câteva secunde să mai credem încă odată în miracolul Crăciunului aşa cum o făceam odinioară? Prea multe întrebări, prea puţine răspunsuri şi mult prea puţine ţigări rămase în pachet pentru a încerca să le concep. Caut copilul de altă dată şi nu îl mai găsesc. Aş vrea să mă refugiez măcar puţin în naivitatea lui inocentă şi să uit de faptul că am îmbătrânit şi nu mai are cine să îmi indrepte paşii. Şi mama avea din nou dreptate…

Be First to Comment

Leave a Reply