Ultima țigară se transformă rapid în scrum. Trag cu poftă ultimul fum și o strivesc ca pe atâtea înaintea ei. Scrumiera este plină, ora târzie. Întâmplător, ora de pe pendula veche ce a uitat de mult cum să mai ticăie este cea reală. Afară e frig, zăpadă, liniște. Luminile mai sunt puține și toată lumea pare să fi adormit în așteptarea lui Moș Crăciun.
Și eu îl aștept cu pleoape grele. Vreau să îl pândesc atunci când apare la al meu geam, să îl trag de guler și să îi cer socoteală. Pentru ce? Nu știu. Vreau să zbier la el să scoată din sacul lui fără fund un dram de speranță, un zâmbet să mi-l pun pe față, un pic de căldură să topească țurțurii depresiei. Nici crengile bradului nu mai stau voioase, ci se apleacă sub greutatea atmosferei îmbâcsite de regret și fum de țigară.
Nu mai simt emoție în așteptarea acestei zile. O zi care marchează începutul sfârșitului de an, perioada în care cu toții tragem linie și apucăm să ne gândim la alegerile pe care le-am făcut în ultimele douăsprezece luni. De ce nu suntem acum unde voiam să fim? De ce nu avem destui bani să îi facem pe cei din jurul nostru fericiți cu cadourile pe care le merită? Când am învățat să renunțăm la visuri și să ne mulțumim cu ce avem? Tăcere. Încerc să îmi dirijez trenul gândirii către alte promisiuni deșarte pe care mi le voi face mie însumi pentru anul care va să vie.
Dar până când? Până când greșelile noastre vor mai fi remediabile cu un simplu gând? Când va veni acel moment când vom realiza că am avea nevoie, chiar și pentru câteva secunde să mai credem încă odată în miracolul Crăciunului așa cum o făceam odinioară? Prea multe întrebări, prea puține răspunsuri și mult prea puține țigări rămase în pachet pentru a încerca să le concep. Caut copilul de altă dată și nu îl mai găsesc. Aș vrea să mă refugiez măcar puțin în naivitatea lui inocentă și să uit de faptul că am îmbătrânit și nu mai are cine să îmi indrepte pașii. Și mama avea din nou dreptate…
Be First to Comment