Cioara mea croncăne în fiecare dimineață. Ea mă trezește și nu mă lasă să mai dorm. O văd pe pervaz nerăbdătoare să înceapă o nouă zi. Și, ca în fiecare dimineață, îi deschid geamul și o las să zboare în voie. Îi place să fie liberă, iar eu sunt mulțumit pentru că nu îmi priește vederea ei. Când mă uit în ochii ei negri care mă săgetează cu o privire goală, mă apucă un fior. Aș apuca-o de gât să î-l frâng dar mi-e frică de ciocul ascuțit.
Category: <span>Gânduri de acum</span>
Noaptea se lăsă pe nesimțite asupra parcului. Aleile care cu doar câteva ore înainte erau neîncăpătoare acum zăceau pustii trăgându-și sufletul și așteptând o nouă zi, alți oameni, alți pași. Apa lacului își ascundea algele, mizeria și mormolocii tineri la adăpostul întunericului, preschimbând verdele nespălat de peste zi într-un albastru închis și curat întrerupt doar de reflexia neregulată a lunii pline.
Frica, prietene, doar ea ne poate face să ne pierdem iremediabil. Unde să ne pierdem, întrebi? Păi în întuneric, bineînțeles. Ne face să ne pitim prin colțuri întunecate de unde nici lumina zilei nu o mai vedem de umbra unor amenințări închipuite. De ce este așa puternică? Păi pentru că o lăsăm, normal. O luăm la sânul nostru ca pe un pui de rândunică și o hrănim, o facem mare. O protejăm și o ținem aproape, iar ea crește. Și când crește îți dai seama că de fapt ai crescut o acvilă care din două fluturări de aripi te dă pe spate și îți mănâncă ficatul. Dar nu pe tot odată, nu. Puțin câte puțin în fiecare zi. Nu îi mai plac boabele, iar carnea de la alimentară nu o satisface. Trebuie să te dăruiești pe tine, tu, al ei părinte, tu care ai crescut-o de mică. Nici nu îți dai seama când ai devenit o victimă a ceea ce ai creat decât abia când realizezi că în fiecare zi, în loc să îți continui drumul, te învârți în cercuri căutând un nou ungher întunecat în care să te pitești să nu te găsească, să nu te macine din nou. Pentru că doare din ce în ce mai tare și nu mai poți continua.
Fusese o zi grea, fără discuție. Abia mai putea să întindă mâna după paharul de apă pe care și-l așezase strategic pe noptieră. Se uită pe furiș la ceasul care indica cu cifre mari și roșii ora 19:30. Ar fi adormit, era sigur de asta, dar, în ciuda oboselii, ochii refuzau să stea închiși. Privi îndelung pe tavan. Ziua strălucea într-un alb imaculat, iar acum, în întunericul sfârșitului de iarnă parcă lumina un pic din camera întunecată. Tavanul, el, mereu îi adăpostea escapadele amoroase, iar în ultima vreme fusese martor câtorva amoruri împărtășite, veghease peste somnuri liniștite, brațe încleștate, lacrimi de durere, iar apoi liniște. Dacă ar fi putut vorbi, probabil i-ar fi dat niște sfaturi, dar ce știe o placă de beton despre viață, despre iubire, despre împlinire sau dezamăgire? Sau poate doar respectă și păstrează secretele tuturor celor care au trăit la adăpostul lui.
Întinsă pe o dală ce marca marginea locului de joacă fetița privea în sus cu o figură afectată. Lângă ea un băiețel îi palpa abdomenul și o întreba unde o doare. Avea un clopoțel prins cu o bucată de ață de cusut pe care o furase de la mama lui cu care ausculta bătăile imaginare ale inimii ei. Îi prescrise un tratament pentru o boală inventată. Fetița nu era mulțumită, nu îi plăcea cum sună. Dar se ridică, îi mulțumi și se duse mai incolo. În spatele unei dale ceva mai mari două fete chicoteau în fața unor maldăre de pietricele colorate. Erau adunate în grămăjoare, dupa formă, culoare și mărime. Primiră câteva frunze pe post de bani și îi intinseră bolnavei panaceele căutate. Ea se făcu că le înghite și deodată se simți mai bine. Jocul se terminase și un altul putea să înceapă.
M-am chinuit cu greu să îndes bicicleta în liftul mic și bătrân, dar am reușit, înghesuindu-mă printre uși și ghidon. Am ajuns în fața blocului trăgând-o după mine și m-am urcat pe șaua nu foarte comfortabilă. Am tras adânc în piept și într-o suflare piciorul meu a apăsat pe pedală. Am inhalat mirosul citadin cu toată ființa mea, acel miros specific de carburant, ciment și flori de primăvară.
Deci… Cum ziceai că te cheamă? Mă întrebă privindu-mă cu ochi goi, dar cu un zâmbet cald, afecțios.
Alin sunt. V-am fost elev acum zece ani, dom’ profesor. Am venit să văd ce mai faceți și să o văd și pe doamna profesoară. I-am răspuns zâmbindu-i înapoi cu afecțiune. Cred că mi-a scăpat și o expresie ușor compătimitoare.
Pășeam prin labirintul amintirilor și m-am pierdut. Nu mai știu de unde am început și am uitat unde vreau să ajung… Dacă vreau să ajung undeva. Pe pereți, răsfirate, poze fără noimă. Mă recunosc în unele, în altele parcă este un alt om. Are ochii mei, da, parcă și ceva din zâmbetul meu de altă dată… Același zâmbet pe care acuma l-am uitat, se pare, și încă nu știu de ce.