Category: <span>Gânduri de acum</span>

Cioara mea croncăne în fiecare dimineață. Ea mă trezește și nu mă lasă să mai dorm. O văd pe pervaz nerăbdătoare să înceapă o nouă zi. Și, ca în fiecare dimineață, îi deschid geamul și o las să zboare în voie. Îi place să fie liberă, iar eu sunt mulțumit pentru că nu îmi priește vederea ei. Când mă uit în ochii ei negri care mă săgetează cu o privire goală, mă apucă un fior. Aș apuca-o de gât să î-l frâng dar mi-e frică de ciocul ascuțit.

Gânduri de acum Povestioare

Noaptea se lăsă pe nesimțite asupra parcului. Aleile care cu doar câteva ore înainte erau neîncăpătoare acum zăceau pustii trăgându-și sufletul și așteptând o nouă zi, alți oameni, alți pași. Apa lacului își ascundea algele, mizeria și mormolocii tineri la adăpostul întunericului, preschimbând verdele nespălat de peste zi într-un albastru închis și curat întrerupt doar de reflexia neregulată a lunii pline.

Gânduri de acum Povestioare

Frica, prietene, doar ea ne poate face să ne pierdem iremediabil. Unde să ne pierdem, întrebi? Păi în întuneric, bineînțeles. Ne face să ne pitim prin colțuri întunecate de unde nici lumina zilei nu o mai vedem de umbra unor amenințări închipuite. De ce este așa puternică? Păi pentru că o lăsăm, normal. O luăm la sânul nostru ca pe un pui de rândunică și o hrănim, o facem mare. O protejăm și o ținem aproape, iar ea crește. Și când crește îți dai seama că de fapt ai crescut o acvilă care din două fluturări de aripi te dă pe spate și îți mănâncă ficatul. Dar nu pe tot odată, nu. Puțin câte puțin în fiecare zi. Nu îi mai plac boabele, iar carnea de la alimentară nu o satisface. Trebuie să te dăruiești pe tine, tu, al ei părinte, tu care ai crescut-o de mică. Nici nu îți dai seama când ai devenit o victimă a ceea ce ai creat decât abia când realizezi că în fiecare zi, în loc să îți continui drumul, te învârți în cercuri căutând un nou ungher întunecat în care să te pitești să nu te găsească, să nu te macine din nou. Pentru că doare din ce în ce mai tare și nu mai poți continua.

Gânduri de acum Povestioare

Una dintre moștenirile comunismului a fost o imagine distorsionată a istoriei menită să ne hrănească spiritul naționalist și patriotismul de duminică prin povești eroice ale unei nații mici, dar mândre care a refuzat să plece capul și s-a pus de-a curmezișul avansului marilor imperii către Europa occidentală. O exagerare crasă, fără îndoială, ținută în picioare de o nevoie avidă de a ne simți mai importanți decât suntem ca și nație. Totuși, este uimitor cum în doar 25 de ani am reușit să ne săpăm groapa până la polul opus al spectrului mândriei naționale. Pentru că, deși aliotmanul nu s-a împiedicat de ciotul românesc și Ștefan cel Mare cu siguranță nu a fost tamponul de neclintit în fața falnicei armate otomane, refuz totuși să cred că realitatea istorică ne îndreptățește să ne adâncim atât de tare în glodul uitării și puținele realizări adevărate pe care le avem.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste Sociale

Fusese o zi grea, fără discuție. Abia mai putea să întindă mâna după paharul de apă pe care și-l așezase strategic pe noptieră. Se uită pe furiș la ceasul care indica cu cifre mari și roșii ora 19:30. Ar fi adormit, era sigur de asta, dar, în ciuda oboselii, ochii refuzau să stea închiși. Privi îndelung pe tavan. Ziua strălucea într-un alb imaculat, iar acum, în întunericul sfârșitului de iarnă parcă lumina un pic din camera întunecată. Tavanul, el, mereu îi adăpostea escapadele amoroase, iar în ultima vreme fusese martor câtorva amoruri împărtășite, veghease peste somnuri liniștite, brațe încleștate, lacrimi de durere, iar apoi liniște. Dacă ar fi putut vorbi, probabil i-ar fi dat niște sfaturi, dar ce știe o placă de beton despre viață, despre iubire, despre împlinire sau dezamăgire? Sau poate doar respectă și păstrează secretele tuturor celor care au trăit la adăpostul lui.

Gânduri de acum Povestioare

Știu că stăteam odată, demult, cu laptopul în brațe și scriam. Erau alte vremuri, vremuri tulburi ale beatitudinii tinerești, atunci când orice fărâmă de sentiment capătă proporțiile unui univers, atunci când nu învățasem încă prea multe despre gravitația realității. Acea gravitație care te apucă de un picior și te trântește de pământ, care nu se măsoară în Newtoni, ci în numărul de bucățele pe care trebuie să ți le aduni de pe jos ca să redevii întreg. Și niciodată nu reușești să le pui la loc pe toate, mereu lipsesc una-două și le înlocuiești cu altceva, te peticești până ajungi la o vârstă la care arăți ca un munte de plasturi și cusături cu ață albă. Și atunci înveți să îți temperezi visele, să vezi mai de aproape pământul și să te gândești de două ori înainte să te aventurezi din nou în vidul lipsei de discernământ.

Gânduri de acum

Întinsă pe o dală ce marca marginea locului de joacă fetița privea în sus cu o figură afectată. Lângă ea un băiețel îi palpa abdomenul și o întreba unde o doare. Avea un clopoțel prins cu o bucată de ață de cusut pe care o furase de la mama lui cu care ausculta bătăile imaginare ale inimii ei. Îi prescrise un tratament pentru o boală inventată. Fetița nu era mulțumită, nu îi plăcea cum sună. Dar se ridică, îi mulțumi și se duse mai incolo. În spatele unei dale ceva mai mari două fete chicoteau în fața unor maldăre de pietricele colorate. Erau adunate în grămăjoare, dupa formă, culoare și mărime. Primiră câteva frunze pe post de bani și îi intinseră bolnavei panaceele căutate. Ea se făcu că le înghite și deodată se simți mai bine. Jocul se terminase și un altul putea să înceapă.

Gânduri de acum

M-am chinuit cu greu să îndes bicicleta în liftul mic și bătrân, dar am reușit, înghesuindu-mă printre uși și ghidon. Am ajuns în fața blocului trăgând-o după mine și m-am urcat pe șaua nu foarte comfortabilă. Am tras adânc în piept și într-o suflare piciorul meu a apăsat pe pedală. Am inhalat mirosul citadin cu toată ființa mea, acel miros specific de carburant, ciment și flori de primăvară.

Gânduri de acum

Deci… Cum ziceai că te cheamă? Mă întrebă privindu-mă cu ochi goi, dar cu un zâmbet cald, afecțios.

Alin sunt. V-am fost elev acum zece ani, dom’ profesor. Am venit să văd ce mai faceți și să o văd și pe doamna profesoară. I-am răspuns zâmbindu-i înapoi cu afecțiune. Cred că mi-a scăpat și o expresie ușor compătimitoare.

Gânduri de acum Povestioare

Pășeam prin labirintul amintirilor și m-am pierdut. Nu mai știu de unde am început și am uitat unde vreau să ajung… Dacă vreau să ajung undeva. Pe pereți, răsfirate, poze fără noimă. Mă recunosc în unele, în altele parcă este un alt om. Are ochii mei, da, parcă și ceva din zâmbetul meu de altă dată… Același zâmbet pe care acuma l-am uitat, se pare, și încă nu știu de ce.

Gânduri de acum