Roz

Am o oaie roz. Ştiu, este o alegere ciudată pentru un animal de companie, dar culmea e că ea m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Într-o seară când mă întorceam acasă s-a aciuat pe lângă mine şi nu a mai plecat. Mare mi-a fost uimirea când m-am trezit în faţa uşii cu o oaie lângă mine. Şi încă una roz! Dar nu am putut rezista privirii aceleia tâmpe şi uşor zâmbitoare, tipic ovină, aşa că am poftit-o să intre în casă.

Oaia mea nu mă părăseşte niciodată. Merge cu mine peste tot. Cred că lumea nici nu o observă, poate că uneori nici nu se vede, este un animal special, destul de discret dacă vrea. Unii par să o vadă şi se holbează şi mă fac să simt uşor stingher, de parcă n-ar mai fi văzut o oaie roz în viaţa lor. Măcar este cuminte, nu face mizerie şi nici dezastru pe unde umblă. Uneori intră cu mine şi în baruri şi localuri. Uimitor, nimeni nu o opreşte la intrare, deşi scrie clar că nu am voie cu animale înăuntru. Poate că nu o văd? Sau poate că o tolerează? Sau poate că nu le pasă.

Oaia mea de obicei tace. Nu este foarte vorbăreaţă. În casă behăie doar când simte că nu primeşte atenţie. Uneori mă enervează şi îi ard una. Nu tare, cât să se potolească. Se retrage într-un colţ o perioadă, iar apoi începe şi mai abitir. Într-o zi tot se va sesiza un vecin şi îmi va reproşa că nu îmi pot stăpâni animalul. Oaia mea devine uneori vocală şi atunci când sunt în public, deşi nu foarte des. Este ciudat şi îmi vine să intru în pământ de ruşine atunci când începe să facă scandal la terasă sau pe stradă.

Oaia mea nu mănâncă nimic, nu trebuie să fac drumuri la pet shop sau pe la căpiţe cu fân. Nu ştiu cum reuşeşte să se menţină în formă. Cred că am creat o legătură atât de strânsă cu ea încât se satură din gândurile mele, din bucuriile mele, dar mai ales din decepţiile mele. Mereu zâmbeşte. Mereu acel zâmbet tâmp şi ovin cu care m-am obişnuit. Dacă sunt trist, vine şi se pune lângă mine şi mă priveşte. Lung şi sec. Uneori îi dau un şut, dar se întoarce. Nu pleacă nicăieri. O închid în hol, dar a învăţat să deschidă uşa. Nu de tot. O deschide cât să bage capul şi să mă privească.

Odată am încercat să o duc până într-un loc ascuns şi să o las acolo. Mare mi-a fost mirarea când am ajuns acasă şi ea mă aştepta în faţa uşii. Nu ştiu cum a ajuns, dar e clar că e iute de picior. Mai iute decât mine. Atunci mi-a fost clar că nu pot să fug de ea şi că ar trebui să mă obişnuiesc cu faptul că mai am o gură de hrănit în casă. O gură pe care o hrănesc cu toată fiinţa mea.

One Comment

Leave a Reply