Pentru prima oară în multe zile este răcoare. O văd infiltrându-se în rafale printre frunze, o respir adânc, o sorb împreună cu berea ce mă însoțește. Sticla rece stă de veghe, broboane reci scurgându-se de-a lungu-i inundând lemnul mesei. Tomiță motanul se întinde și dă să iasă afară la o gură de aer, dar se răzgândește brusc. Din boxe se aude pentru a treia oară pe ziua de astăzi Rage Against The Machine, un imn probabil potrivit pentru sufletele ce își beau în jurul meu anii de studenție blamând sistemul pentru propriile lor eșecuri, dar fericiți că a mai trecut încă o sesiune.
Category: <span>Gânduri de acum</span>
Mi-am intors privirea catre culoarul pustiu ce se intindea in spatele meu. Rece, neprimitor, un peisaj postapocaliptic descompunandu-se intr-o capsula a timpului. Pentru ca in Politehnica timpul a stat in loc. Sigur, tencuiala a cazut de pe pereti, rugina a invadat usile metalice si moliile s-au cuibarit infometate in grosimea fotoliilor obosite, dar spiritul industrialist inca persista, musteste in aer, ii poti simti mirosul, il poti vedea licarind in ochii imbatraniti ai dascalilor unor vremi apuse.
Soarele torid al dimineții mă izbește în plină față. O lumină puternică și un val de căldură ce pare menit special pentru mine îmi invadează camera. M-am trezit. Buimac, încă pășind legănat pe linia fină dintre viață și visare, reușesc să fac pași până la cafetiera în care zace cafeaua de ieri, amară cu o aromă specifică de învechit. Încep să mă dezmeticesc, simt moleculele de cofeină cum difuzează prin toți porii, îmi invadează simțurile și mă trezesc cu un fior neașteptat. O nouă zi se așterne înaintea-mi.
Iau nisipul și îl filtrez printre degete, simt firicelele cum se grăbesc să se așeze la loc peste grămada din care le-am răpit. Respir adânc aerul răcoros și mai iau o gură de bere. Într-o parte se aude muzica din Stuf, în cealaltă cântecul liniștitor al valurilor. Mă simt liber, mă simt departe, sunt într-o altă lume.
Fumul de țigară se înalță sinuos printre cei patru pereți albi între care îmi fumez existența. Se pierde în întunericul de nepătruns al unei alte nopți pierdute. În lumina monitorului privirea mea se pierde în lumi paralele, evadez; din cotidian, din realitate, din gânduri răzlețe, mă pierd. Secundele se scurg pe lângă mine, licoare mistică a îmbătrânirii chinuitoare.
Realizez că nu am mai scris de ceva vreme, că am rămas în urmă cu retrospectiva anuală. Mă simt atemporal, asincron, simt că am rămas în spate. Sau poate pur și simplu nu am găsit încă vorbele potrivite să le închin acestei pietre de hotar în existența mea. Dar acum, la adăpostul nopții, am prins curajul…
Fiecare tremur, fiecare fior, fiecare explozie sentimentală trăiește în noi, prin noi, ne inundă sufletul, ni-l îngreunează, ni-l taie, ni-l sfâșie, ni-l înalță, ni-l vindecă, ni-l îneacă. Fiecare tremur al bucuriei, al extazului, al disperării, al iubirii, al urii, al eliberării sau al resemnării ne cutremură ființa, ne face să reverberăm după strune neauzite. Vibrația fiecărei trăiri se naște în noi, crește în noi, se extinde către universul ce ne înconjoară. Dar puțini oameni sunt cei care reușesc să își concentreze cutremurul ființei către o exteriorizare creativă, să îl împărtășească cu ceilalți pentru a-și elibera presiunea interioară.
Trecut, prezent, viitor… Cele trei instanțe la care ne raportăm existența, trei ipostaze ale ființei noastre în raport cu atât de neînțelesul concept al timpului. Viața noastră se desfășoară de-a lungul unei plăpânde linii pe care singuri ne-o trasăm pe ființa noastră cu creionul propriilor noastre fapte. Noi suntem artizanii propriei concepții asupra idealului.
Fumul de țigară plutește în unduiri sinuoase încărcând aerul din jurul meu. Fețe apar și dispar din penumbră în lumina chioară a barului de subsol în care oricine poate fi ce vrea, ce dorește, cu cine dorește. Observ tăcut amestecul de senzualitate pasageră și depravare ieftină care îmbibă camera. Sfetnic îmi este un pahar de whisky din care sorb cumpătat privind peste marginea sa la oamenii care se perindă prin fața-mi, prinși într-un dans lasciv al curtării tactile.
Parteneri se găsesc, parteneri se pierd într-un amalgam fără început și fără sfârșit. Stăteai în celălalt colț, te-am văzut scrutând cu interes împrejurimile cu un entuziasm vădit. Privirea ta era plină de avânt, parcă te-ai fi aruncat în mijlocul nebuniei. Ai fi vrut să îți încerci norocul în furtuna de trupuri transpirând feromoni prin toți porii, dar te-am văzut venind către mine. M-ai țintuit cu ochii tăi hotărâți și mi-ai întins o mână. Mi-a fost clar că nu aveam cum să rezist, așa că m-am ridicat și te-am urmat.
Probabil oricine a trecut sau măcar a avut o tentativă de a trece prin facultatea de medicină își pleacă pălăria în fața faimei catedrei de limba engleză. Vestită pentru autosuficiența usturătoare, pentru regulile stricte, austere, dar și pentru lipsa totală de considerație față de limba engleză în sine. Aceasta este genul de catedră care, conștientă de lipsa ei de importanță în cadrul unei facultăți non-umaniste, tinde să devină un stat-în-stat și să își acorde o importanță mult mai mare decât s-ar cuveni.
Astăzi am avut un flashback către cărțile de colorat ale copilăriei și către caietele de geografie și științele naturii pe care scriam în clasele primare. Å¢ineam cu stupoare în mână “atlasul” de embriologie al catedrei pe care tocmai cheltuisem însuflețit aproape trei pachete de ți… Pardon! Treizeci de ron. Mintea mea în gândul ei era blocată pe impresia că ceea ce aveam în fața ochilor era doar pliantul și că atlasul urmează să ne parvină în curând. Probabil dacă ar fi fost corecți și ne-ar fi informat că dăm banii pe o carte mai subțire decât revista Mickey Mouse am fi putut să judecăm mai bine înainte să dăm banii.