Scrisoare pentru urechi surde

Am stat mult timp să mă gândesc cum să scriu aceste rânduri sau dacă ar trebui să le scriu. Şi totuşi, de fiecare dată, simt în mine impulsul de a îţi spune atât de multe şi niciodată nu reuşesc decât un pumn implantat în tocul uşii departe de privirile tale şi frustrarea monumentală de a mă fi lipsit iar de ocazia de a încerca să construiesc în cuvinte tot ce simt.

Niciodată nu ai ştiut cum să îmi vorbeşti, niciodată nu ai ştiut cum să încerci să mă înţelegi. De atât de multe ori am încercat şi de fiecare dată m-am izbit de acelaşi perete dur şi rece al prejudecăţii şi al ideilor fixe. Am încercat să joc cartea sincerităţii, am vrut să merg all-in pariind pe o schimbare, pe o evoluţie a raporturilor şi de fiecare dată am pierdut tot ce am pariat în spatele unor accese nervoase şi al unei priviri pline de mânie, a pumnilor încleştaţi în gol, cu un deget încolăcit în jurul ţigării şi, în cele din urmă, a unei tăceri menite să mă facă să intru în pământ. De atâtea ori am vrut să mă fac mic, să uit şi să uiţi de faptul că am îndrăznit să îţi spun ce simt pentru ca apoi să mi se aducă reproşuri fixiste.

Am vrut să fii mândru de mine, am muncit pentru asta. Păcat, însă, că nu am ales drumul pe care l-ai prefigurat în speranţele tale. Păcat că mai nimic din tot ceea ce am făcut nu a contat în faţa ideilor tale preconcepute despre drumul unui om în viaţă. Deşi am făcut mulţi alţii pentru care ai fi putut să priveşti cu mândrie şi cu persiflare către alţii cum ştiu că îţi place, ai plecat în schimb capul în faţa altora pentru simplul fapt că nu am făcut acel pas. Fără el nu mai puteai să le dai peste nas şi Lui, şi Lui, şi Ei, nu puteai să te dai mare pentru că, în fond, ieşisem din tipare obosite.

Aş fi vrut să pot să vorbesc despre ceea ce simt, aş fi vrut să poţi să îmi fii alături fără să judeci, fără să mă pui la zid şi să îmi pui în faţă şablonul omului care ar trebui să fiu şi al sentimentelor pe care ar trebui să le nutresc şi pentru cine. Nu am putut. M-am lovit doar de refuz, de depresii, de dezamăgire. Le-am gustat pe fiecare, au trecut prin mine toate sentimentele de insuficienţă existenţială. Cu fiecare secundă de tăcere mustrătoare am auzit dezamăgirea urlându-mi tot mai tare în urechi. Şi niciodată nu te-au interesat trivialităţile astea. Pentru că undeva în subconştientul tău nu ai jignit pe nimeni, nu ai făcut pe nimeni să sufere, tu ştii limba română, tu ai folosit-o corect, doar eu sunt un năuc care nu poate pricepe ce vrei tu să spui.

Un gust amar de fiecare dată, un refugiu găsit în altă parte. Şi tot nu e bine. Deşi ai dat drumul tăcerii de fiecare dată, tot nu te simţi împlinit că nu mai încerc să îţi împărtăşesc totul. Deşi m-ai judecat şi m-ai coborât în lacustra întunecată a disperării, tot te aştepţi să vin la tine să mai vorbim. Tot ţie te aştepţi să mă destăinui, te enervează până şi lucrul că instinctul meu de conservare m-a făcut să dau cu piciorul impulsului masochist de a-ţi mai împărtăşi viaţa mea, te manifeşti, urli, nu eşti mulţumit.

Poate cândva vei înţelege aceste rânduri, poate niciodată. La schimbări nu aş îndrăzni să mă aştept, este mult prea târziu pentru asta. Am atât de multe lucruri pentru care să îţi mulţumesc, atâtea cuvinte de laudă pentru atât de multe lucruri. Aş putea povesti o zi întreagă o lungă elegie pentru ceea ce însemni pentru mine, pentru ceea ce eşti. Dar nu acum… Nu astăzi… Astăzi mă înec în disperarea urletelor către urechi surde şi vărs o lacrimă pentru pereţii ce se dărâmă din cauza mea peste cei care nu merită…

Be First to Comment

Leave a Reply