Oameni care mi-au schimbat viaţa (V)

Rapid au trecut anii… Suntem oameni mari acum, am lăsat în urmă ce au fost anii studenţiei, bucuria dimineţilor petrecute la cafea în Jeg, grăbiţi să nu ratăm examenul, sandvişurile calde pe care le primeam când dormeam în cămin prefăcându-mă că învăţ pentru încă un examen… Încă o dimineaţă în care primul lucru pe care îl auzeam era tonul acela de alarmă pe care încă îl urăsc.

Oare unde s-au ascuns nopţile în care te supărai pe noi că pierdeai la cărţi, nopţile în care ne luam câte o sticlă de vin pentru că nu aveam chef să învăţăm şi ne făceam cu stoicism copiuţe pentru a doua zi? S-au dus şi s-au stins în amintire, dar ce nu voi uita niciodată este că acolo, în sala aceea din lectură din P3 am primit prima mână neaşteptată de ajutor. După ore întregi, la şase dimineaţa eram pregătit pentru prima oară să înfrunt realmente un examen. Şi m-am simţit bine. Nu m-am mai simţit singur în lupta mea împotriva unui sistem care încerca să mă îngenuncheze.

Xeroxul facultăţii a început să lucreze şi pentru mine: curs după curs, după curs… Le-am adunat, am încercat, în cele din urmă am şi reuşit. Examen după examen, după examen. Şi ştiu că fără tine acolo s-ar fi ales praful. Pentru că tu ai fost cea care m-a ridicat atunci când mă propteam cu fundul în pământ, ai fost cea care m-a convins să trag atunci când eu voiam să împing.

Ai fost întotdeauna o fată şi o femeie puternică, faţa ta sensibilă ascunsă în spatele unei măşti de fier. Am apreciat întotdeauna capacitatea ta de a lupta pentru ceea ce îţi doreşti, uneori chiar în ciuda a ceea ce simţeai. Şi totuşi, acum eşti atât de departe faţă de atunci când te-am cunoscut, când m-am chinuit să te conving că acesta este drumul tău şi trebuie să îl urmezi. Şi uneori mi-aş dori şi eu să pot să o fac să pară la fel de uşor precum ai reuşit tu în toţi aceşti ani.

Nu ştiu cum ar trebui să articulez recunoştinţa pentru faptul că m-ai ajutat să devin om, să închei un ciclu, să nu fiu doar încă un altul care a renunţat la ceea ce început. Ştiu, însă, că puţine lucruri pe această lume m-ar putea face să uit. Am învăţat împreună, am lucrat şi lucrăm împreună, am crescut împreună de la copiii de liceu care eram la oamenii care suntem acum: urcând pe muntele vieţii către vârful pe care ni-l dorim.

Acum, după anii ce au trecut realizez că fără tine nu aş fi fost aici. Şi chiar dacă nu sunt unde mi-aş fi dorit şi visurile mele pierdute nu se mai întorc, pot spune că viaţa mea ar fi fost într-un cu totul alt loc acum. Poate mai bun, poate mai rău, dar sigur mai gol. Astfel, nu pot decât să închin sticla de bere în timp ce pe fundal urlă It’s My Life, melodia care întotdeauna îmi va aminti de tine, şi să îţi mulţumesc.

Be First to Comment

Leave a Reply