Amintirea schimbării (IV)

IV. Prin vâltoarea vieţii

Noaptea s-a lăsat pe nesimţite peste străzile înguste. Pavate cu intenţii bune ale unei ere ce se stinge uşor în memoria celor ce păşesc asupra lor, susţin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Nu s-au schimbat încă îndeajuns de multe, dar viaţa mea abia începe.

Peste acoperişuri noi şi vechi, peste lumini stradale ce invadează întunericul într-un galben murder, peste poduri părăsite şi pisici ale străzii stau şi contemplez infinitul. Nu se vede nicio stea, doar luna chinuindu-se să iasă de sub un văl de umbră.

Noaptea este întunecată şi plină de necunoscut, un văl negru care se aşterne pe gânduri, amintiri, peste temeri, vise destrămate, bucurii şi extaz. Şi din tenebre răsar, una câte una, asaltând pe rând citadela echilibrului simţirii. Un val rece de nelinişte îmi suflă în ceafă, în timp ce căldura prezentului se luptă să mă liniştească. Iar eu mă uit în gol lăsându-mă purtat de briza gândului.

De unde am venit? Unde mă duc? Tot ceea ce ştiu este că am completat un cerc, că m-am întors de unde am răsărit, că păşesc pe podelele unde mergeam de-a buşilea şi desenam forme de nerecunoscut pe hârtii vechi, îngălbenite. Ştiu că privesc acum de sus acolo unde obişnuiam să privesc de jos, că totul pare acum atât de mic, când atunci mi se părea atât de mare. Şi era singurul univers pe care îl cunoşteam, un univers cald, un univers în care nu ştiam să văd decât zâmbetele şi bucuria celor din jur, iar grijile şi suferinţa nu aveau niciun impact, căci dispăreau în umbra naivităţii precum bau-baul din spatele şifonierului atunci când îl mustra bunica.

Acum, acest univers îmi aparţine iar. Pot să îl străbat mai repede de la un capăt la altul. Este mai mic şi totuşi mult mai mare, pentru că mi-am luat cu mine amintirile, gândurile, bucuriile, dezamăgirile, feţe la care mă gândesc seara înainte de culcare şi feţe pe care vreau să le uit, vise năruite şi noi speranţe. Am extins limitele şi am făcut loc pentru toate, pentru că, oricât mi-aş dori, nu le pot lăsa uitării. Sunt ale mele, m-au clădit, sunt parte din mine, mă completează. Le voi ţine, dar, cu mine în timp ce îmi voi bea cafeaua matinală savurând zorii unei zile noi.

Orice început necesită un sfârşit. Totul se supune unui echilibru. Pentru fiecare punct pe care l-am înscris în paginile vieţii mele, am început un nou alineat. O nouă perspectivă, o nouă viziune, un nou drum pe care am ales să merg. Întregul meu univers este în alegerile mele, fie bune, fie rele. Eu l-am clădit prin sudoarea de pe frunte, prin sângele din bătături şi prin lacrimile vărsate pentru fiecare lucru la care a trebuit să renunţ. Nu le putem avea pe toate, dar avem puterea de a alege ce dorim să ţinem aproape.

M-am uitat astăzi după copil, aşteptam să îl văd iar râzând de printre jucării, dar nu l-am mai găsit. Se pare că s-a risipit în trecut, închis în chihlimbarul timpului împreună cu toate visele şi aspiraţiile pe care nu am reuşit să i le împlinesc.

Be First to Comment

Leave a Reply