S-au dus foile din calendar, iar zăpada încă se lasă așteptată. Frigul de afară aduce o miasmă înșelătoare de iarnă. Și totuși mai sunt două zile până la finalul anului, două zile până când toți ne vom putea minți cu iluzia că problemele noastre au rămas problema anului ce a trecut și că ne înscriem într-un nou capitol, curat, imaculat, mai plini de energie și de speranțe. Dar înainte să pot da pagina și să încep să scriu trebuie să mă gândesc mai bine la tot ce a fost, la cum am evoluat, dacă am evoluat, la ce aș putea face să mă sustrag cercurilor vicioase în care m-am complăcut. Trebuie să pot porni la drum cu mintea limpede și împăcată conștient în același timp de schimbările pe care trebuie să le fac pentru a nu mă înscrie pe o curbă descendentă.
Category: <span>Gânduri de acum</span>
Succesul este un concept care capătă o greutate din ce în ce mai mare în ultimii ani. Devenit un scop în sine, a ajuns să ne ghideze existența, ademenindu-ne cu povești duioase ale unei vieți de vis. O viață de vis care, de cele mai multe ori, nu se mulează mai deloc pe ceea ce ne dorim cu adevărat și pe ideea noastră de fericire, dar pe care o îmbrățișăm naivi ca pe o promisiune fermă a societății în care ne învârtim. Pentru că, în fond, dincolo de a fi un principiu la fel de abstract și indefinibil ca și fericirea, succesul a ajuns să se substituie acesteia ca și ghidaj existențial dictat de oamenii din jurul nostru.
Și tot vin, și tot vin și peste tot se simte un aer de un festiv forțat, comercializat și dus până la paroxism. Oriunde întorci capul nu ai cum să nu vezi un Moș Crăciun, un om de zăpadă, o lumânare, niște globuri și, fără doar și poate, o creangă de brad. Magazinele sunt ticsite de părinți cu copii de mână inspectând raioanele cu jucării, făcând ultimele verificări ale listei Moșului și ultimele calcule ale ultimilor bani din portofel. Este un sezon atât de pervers pe cât este de inocent în originea lui.
Noaptea se scurge printre ace de ceasornic, tăcută, placidă, învăluită într-o aură magică. Este acea aură de căldură familiară în care mă învăluiam de fiecare dată în așteptarea febrilă a zilei de Sfântul Nicolae zgâindu-mi ochii în spatele pleoapelor, încercând să îmi imaginez cum reușește moșu să intre într-un apartament de bloc lipsit de horn. Poate că este vorba de o complicitate părintească sau poate bate la ușă atunci când copiii sunt prea adormiți ca să îl mai audă sau poate se strecoară imaterial pe sub ușă. Și, astfel, din gând în gând, adorm cu un zâmbet nerăbdător pe față dorindu-mi ca noaptea să treacă mai repede.
Stau și pândesc ceasul, îmi aștept senin ora de culcare. Privesc în jurul meu sacoșele, pungile și gențile pline cu lucruri care mai de care mai mărunte, lucrurile mele care m-au însoțit în fiecare periplu departe de casa părintească. Nelipsit, laptopul îmi este unic sfetnic în această primă seară în care pur și simplu mă simt mult prea extenuat să despachetez. Extenuat, dar mulțumit, mă așteaptă o nouă etapă.
De unul singur mă învârt în cercuri căutând o față nouă printre sute de oglinzi. Mă privesc atâtea variante diforme ale mele, imitându-mi caraghios fiecare mișcare, vreau altceva, vreau să scap din cercul vicios al labirintului de oglinzi, al tuturor diformităților mele înșirate înaintea mea precum un muzeu morbid al celor mai urâte manifestări. Adânci, nedescoperite, așteptând să iasă la suprafață, egoiste, egocentrice, nepăsătoare, intolerante, nerăbdătoare, cârcotașe, sarcastice, acide, îmi vine să râd observându-le trăsăturile ridicole, iar ele râd cu mine. Oglinzile vibrează într-un râs frenetic, diabolic, abuzează de momentul meu de inconștiență pentru a-mi perpetua infatuarea într-o rafală sinistră de reverberații înfricoșătoare.
Vreau să plutesc pe un ocean limpede, privind cu ochii închiși la cerul senin de un albastru îmbietor. Vreau să întind mâna și să apuc fiece urmă de nor, să îl prind în podul palmei și să îl ascund sub apă ca să nu îmi umbrească orizonturile. Vreau să simt că ating cu vârful nasului tronul vânturilor marine, să îmi înec simțirea cu mireasma brizei calme, să aud liniștea. Vreau să îmi percute timpanul în vibrații cadențate la cuvintele cele nerostite care așteaptă în adâncuri, vreau ca ele să se ridice, să vină lângă mine, să le simt, să le îmbrățișez, să pot închide ochii și să mă scufund.
Perna mea, atât de jegoasă sub greutatea gândurilor ce le aștern în fiecare seară asupra ei stă neclintită în lumina slabă a becului. Un testament al murdăriei inerte al puseurilor nocturne lipsite de substanță și totuși atât de pline de speranțe noi. Am strâns-o cât am putut de tare aseară, între ghearele hulpave ce-mi păreau atât de mari, atât de neîngrijite în căutarea unui punct de sprijin în calea șiragului necontenit de viziuni macabre… ale unui viitor atât de sumbru și lipsit de orice noimă.
It’s a sin, you know it is, I know it too every time our eyes meet, every time we touch hands or lay down to have a coffee in pleasure’s…
Noaptea s-a lăsat în jurul meu fără ca măcar să îi dau atenție. Ceasul vechi cu cadran mare, singurul din casă care mai știe a ticăi cadențat scurgerea implacabilă a timpului a murit de mult. Poate că bateriile sunt moarte, poate că timpul doar s-a decis să nu mai curgă în seara asta, dar ce știu sigur este că simt milioanele de secunde trecute în neființă ajungându-mă din urmă, trăgându-mă de tricou și amintindu-mi că am mai făcut asta de mult prea multe ori pana acum. O cutie de Red Bull zăcând mătrășită în coșul de gunoi, o scrumieră plină până la refuz cu mucuri obosite și un maldăr de foi aruncate peste tot în jurul meu… Sunt în sesiune!