The English Patient

Probabil oricine a trecut sau măcar a avut o tentativă de a trece prin facultatea de medicină îşi pleacă pălăria în faţa faimei catedrei de limba engleză. Vestită pentru autosuficienţa usturătoare, pentru regulile stricte, austere, dar şi pentru lipsa totală de consideraţie faţă de limba engleză în sine. Aceasta este genul de catedră care, conştientă de lipsa ei de importanţă în cadrul unei facultăţi non-umaniste, tinde să devină un stat-în-stat şi să îşi acorde o importanţă mult mai mare decât s-ar cuveni.

De ce? În primul rând, materia predată, deşi are menirea nobilă de a familiariza studenţii aspiranţi la rezidenţiate în afară cu anumiţi termeni medicali mai mult sau mai puţin de bun simţ, cum ar fi bruise, echimosis şi altele, este mult prea avansată pentru a ajuta realmente pe cineva care chiar nu ştie engleză, dar îndeajuns de aridă încât să nu ofere un ajutor major celor deja familiarizaţi cu limba. Prea puţine noţiuni de vorbire şi gramatică pentru a ne îmbunătăţi exprimarea, prea mult accent pe învăţare mecanică a unui vocabular pe care mulţi nu ar şti oricum să le lege într-o frază coerentă pentru că nu-i învaţă nimeni. Şi astfel, limba engleză îşi asumă irevocabil rolul de materie de “adaos” într-un mediu care nu are nevoie de ea, cel puţin nu tratată şi predată la modul la care este acum.

Şi poate că nu ar fi aşa de rău şi ar fi doar încă o materie de umplutură pentru a mai băga nişte bani în buzunarul unor filologi fără ocupaţie, dar intervine şi atitudinea: superioară, scârbită, rigidă. Frustrantă este lipsa de orice fel de consideraţie pentru oamenii care într-adevăr cunosc limba şi regimul draconic de pedepse pentru fiecare absenţă. Mi se pare incorect, mi se pare mult prea mult şi mi se pare că se ţine prea puţin cont de cunoştinţe şi se pune prea mult accent pe satisfacerea unor frustrări de insuficienţă.

Probabil că la un moment dat cineva se va trezi şi va dărâma braţul de fier care ţine engleza încătuşată, o limitează şi o reduce la doar altă materie agasantă, inutilă, dar dădătoare de bătăi de cap. Până când o rază de lumină nu se va ivi în mijlocul acestui mic polis al necunoaşterii adusă la rang de artă, totul va rămâne la fel: un demers totalitar pentru învăţarea mecanică a unor cuvinte fără exersarea capacităţii de a le lega. Ar fi putut fi mult mai mult, ar fi putut fi mult mai interactivă, ar fi putut încuraja exprimarea şi gândirea, dar nu are nimeni timp şi chef să se gândească la toate astea. Poate se va găsi la un moment dat un medic să se ocupe şi de pacientul englez şi să îl facă bine într-un final.

Be First to Comment

Leave a Reply