Sfert

Fumul de țigară se înalță sinuos printre cei patru pereți albi între care îmi fumez existența. Se pierde în întunericul de nepătruns al unei alte nopți pierdute. În lumina monitorului privirea mea se pierde în lumi paralele, evadez; din cotidian, din realitate, din gânduri răzlețe, mă pierd. Secundele se scurg pe lângă mine, licoare mistică a îmbătrânirii chinuitoare.

Realizez că nu am mai scris de ceva vreme, că am rămas în urmă cu retrospectiva anuală. Mă simt atemporal, asincron, simt că am rămas în spate. Sau poate pur și simplu nu am găsit încă vorbele potrivite să le închin acestei pietre de hotar în existența mea. Dar acum, la adăpostul nopții, am prins curajul…

Visele mele, reziduu uscat într-o mare plasmatică, amintirile mele, tezaur sfânt în cufere închise cu lacăte de aur, viața mea, un drum nebănuit printre fețe privindu-mă de dincolo de timp. Nici nu mi-am dat seama când s-au dus, așa cum nu realizez viteza cu care orele trec, hipnotizat în mica mea escapadă nocturnă. Ce repede am pășit treptele copilăriei către templul marmorat al adolescenței, ce repede am desecrat altarul sfânt al inocenței și l-am lăsat în urmă mistuit de flăcările maturității.

Iar acum stau mândru la porțile unui alt drum. În urmă-mi las ție, timp, tot ceea ce am avut, tot ceea ce am adunat, tot ce a fost frumos, ce a fost dureros, pentru că înainte văd cum se adună norii schimbării. Pentru că nimic nu este veșnic, pentru că pământul se învârte și eu trebuie să grăbesc pasul prin negura noului pentru că nimeni nu așteaptă după mine. Realizez că oarecum m-am complăcut în iluzia tinereții veșnice, alergând năluci și visuri adolescentine pe plaiurile imaginației. Cu privirea încețoșată de aspirații deșarte mi-am croit calea către pierzanie prin stagnare. Disperare în dorință, orbire frenetică, incapacitatea de a vedea dincolo de propriile obsesii. Și am pierdut… timp, nervi, speranță, oportunități.

Un sfert din mine am lăsat în urmă. Pe plaiurile inocente, printre străzile lăturalnice ale experimentelor tinereții, un sfert l-am ascuns în analele gândirii. Încă îmi mai amintesc de nopțile pierdute, de zâmbetul mamei, de prima dragoste, prima dezamăgire, prima facultate, prima slujbă, prima căzătură, primele lacrimi, primul zâmbet. Un sfert de secol mi-a trebuit ca să învăț cum să pășesc sigur pe mine peste potecile vieții, un sfert de secol s-a scurs pe nesimțite precum nisipul fin printr-o clepsidră.

Be First to Comment

Leave a Reply