Fascinaţie versificată

Fiecare tremur, fiecare fior, fiecare explozie sentimentală trăieşte în noi, prin noi, ne inundă sufletul, ni-l îngreunează, ni-l taie, ni-l sfâşie, ni-l înalţă, ni-l vindecă, ni-l îneacă. Fiecare tremur al bucuriei, al extazului, al disperării, al iubirii, al urii, al eliberării sau al resemnării ne cutremură fiinţa, ne face să reverberăm după strune neauzite. Vibraţia fiecărei trăiri se naşte în noi, creşte în noi, se extinde către universul ce ne înconjoară. Dar puţini oameni sunt cei care reuşesc să îşi concentreze cutremurul fiinţei către o exteriorizare creativă, să îl împărtăşească cu ceilalţi pentru a-şi elibera presiunea interioară.

Datorită acelor oameni s-a născut poezia. Din transfigurarea lumii înconjurătoare printr-o viziune prismatică a propriilor trăiri, trăiri pur umane, trăiri simple, trăiri cu care ne putem identifica fiecare dintre noi. Dând o pagină galbenă şi prăfuită, ne lăsăm purtaţi pe aripi de visare, pe bătăi de inimă extaziată, pe lacrimi sărate vărsate într-o mare de amar către un univers în care fiecare element se schimbă sub imperiul sentimentului. Şi regăsim poetul cu a lui jale rostită în fiecare şuer al vântului, în fiecare venă galbenă a frunzelor ce stau să cadă, cu bucuria lui cântată din glasuri candide de păsărele, reflectată într-un zâmbet de pe fundul unui lac, cu lacrimile lui prefăcute în roua dimineţii ce se prelinge galeşă pe fire de iarbă verde.

O nouă viaţă, un nou început, o altă existenţă în primăvara sufletului îmbătat de sete de a trăi, un tremur al buzelor obosite, o grimasă a feţei uscăţii şi o privire goală şi lipsită de speranţă în iarna fiinţei ce-şi aşteaptă obştescul sfârşit. De la agonie la extaz, de la zenit la nadir, parcurgând straturi ale existenţei, instanţe ale aceleiaşi şi aceleiaşi naturi uscată de tristeţe şi resemnare sau înviată şi îmbibată într-o ploaie caldă de mici bucurii. Suntem purtaţi prin universuri în care ne regăsim, mici colţuri de lume în care domneşte un suflet de om ce suflă viaţă în fiecare fir de iarbă, în fiecare frunză risipită, în fiecare imperfecţiune a fulgului de nea. În fiecare bob de grâu, în fiecare fir de praf, în fiecare fulg de mucegai poetul a găsit frumosul, a descoperit umanul şi l-a transformat în unealta propriei exteriorizări.

Prin versuri melodioase suntem inundaţi de trăiri familiare, care ne trezesc amintiri, care ne arată laturi ale noastre de existenţa cărora nici nu ştiam. Poetul insuflă viaţă până şi celei mai neînsemnate pietricele, pierdută într-o mare de nisip, transformând-o într-o nestemată a propriei simţiri. Prin suflet şi trăire fiecare colţ de cameră întunecată poate deveni scena unei mari iubiri şi receptaculul unor înalte idealuri, sau puşcăria unui suflet stingher şi resemnat în aşteptarea obştescului sfârşit, dezamăgit de inutilitatea aspiraţiilor către ţinte mult prea înalte pentru limitata noastră natură umană. Şi nimic nu ne poate da mai mulţi fiori decât regăsirea noastră în acel colţ de cameră, în instanţa poetului, realizarea că îmbrăcat în metafore, oximoronuri şi apoteze se ascunde un suflet ca şi al nostru, animat de aceleaşi dorinţe şi visuri şi subjugat aceloraşi limitări ale umanităţii.

Be First to Comment

Leave a Reply